Mult discutatele măsuri de austeritate care au suscitat o excitaţie politică şi socială teribilă tind să capete prin prisma acesteia un caracter apocaliptic. Totul sau nimic. Unii vorbesc de genocid, iar alţii care s-au specializat în jurnalismul isteric pierdut între "Adevărul" şi „Gândul" vorbesc de zeci de mii de morţi produşi de aceste măsuri.


Cu toate acestea s-a căzut într-o capcană generală. Aceste măsuri par a fi miza supremă a relansării, ori a colapsului ceea ce e o adevărată aiureală. Un guvern cu vână şi competenţă (cum România post decembristă n-a prea avut) ar fi prezentat aceste măsuri de austeritate ca pe o anexă necesară a adevăratelor măsuri anticriză. Spre exemplu măsurile Poloniei, care e ca şi ieşită din criză, de privatizare şi investiţii par atât de imposibile la noi că nici măcar nu sunt luate în discuţie de către guvern.

În schimb la noi premierul ne spune că nu putem şti ce va fi după aceste măsuri, vom sta şi vom aştepta să vedem cum evoluează criza în alte părţi. Asta e, n-avem ce face. Raportarea românului la criză e una ce ţine de angoasa noastră ancestrală în faţa istoriei care e aceeaşi ca şi-n faţa naturii. Criza e ca o furtună, ca nişte inundaţii care nu ştim când vor veni. De parcă asta e totul, stăm şi aşteptăm evoluţia globală, iar între timp mâncăm mai puţin, după care iar stăm şi aşteptam să treacă criza, ploaia, seceta şi alte vitregii ale naturii istorice ce nu ne-au scutit niciodată de-a lungul existenţei noastre greu încercate.

Cât priveşte măsurile de reducere ale aparatului bugetar ele tind la rândul lor se creeze o falsă ţintă. Aparatul bugetar nu e unul uriaş pentru o ţară medie, el are nişte surplusuri şi o organizare ineficientă, însă povara adusă de acest aparat este resimţită în primul rând nu atât datorită greutăţii sale cât a faptului că România nu produce nimic fiind la pământ cu sectorul privat. Peste tot în lume prosperitatea economică este adusă de sectorul privat, la noi el este abandonat. Cât timp anul trecut se făceau reduceri drastice în sectorul privat n-a existat niciun protest sindical. Culmea că, România, ţară generatoare de paradoxuri, o comite şi la nivelul acesta al mişcărilor sindicale. Sindicatele care sunt născute în relaţie cu patronatul, deci nu cu statul, ar trebui să existe din plin în sectorul privat. La noi ele sunt adevărate baricade de luptă doar în aparatul bugetar. Dar sectorul privat nu va avea niciodată parte de propria susţinere pentru că el atât timp cât se află la nivel de IMM-uri este sufocat rapid cu măsuri gen, impozit forfetar, iar când e în putere e dezvoltat pe lângă stat şi implicat în lupta politică.

Dar poate n-ar trebui să ne mire absenţa unor măsuri reale. Ele nu sunt rodul incompetenţei cum s-ar crede la prima vedere. Ce, doar premierul sau alţi miniştri nu văd exemple gen Polonia sau atâtea alte iniţiative active de ieşire din criză, nu doar pasive cum se implementează la noi? Se ştie bine totul, problema e că o adevărată reformă precum şi stimularea sectorului privat ar însemna pierderea statului din mâni şi a puterii acestuia de către politicieni. Pluralismul vieţii private ar crea independenţă faţă de politic ceea ce ar fi fatal pentru găştile care-şi conservă şi dezvoltă puterea tocmai din neputinţa societăţii civile.


Mai simplu, nu se vrea şi nici nu se va vrea pentru că România nu e numai ţara mogulilor, a baronilor şi al lui Boc, ea e şi ţara în care o grămadă de cetăţeni au certificate de nevăzători şi conduc maşinile ca nişte piloţi de formula unu. Dar dacă toate aceste stări de fapt nasc eterna întrebare, de ce?, la care se caută răspunsuri academice şi profunde ar trebui venit totuşi cu unul foarte simplu şi adevărat în nesimţirea lui neaoşă; c-aşa ne place nouă...