Dinu Patriciu a făcut zilele acestea o mutare surprinzătoare, vânzând pachetul majoritar de la Rompetrol pentru o sumă fabuloasă, care-l transformă în cel mai puternic român. Cu o condiţie: să aibă loc de Traian Băsescu. Imediat după ceea ce presa a numit „afacerea secolului”, Patriciu s-a străduit să înlăture orice suspiciuni privind implicarea sa politică. Vezi Doamne, tranzacţia e tranzacţie, au bătut palma doi oameni de afaceri şi atât. Restul sunt fluvii de petrol şi de bani, ca şi cum proaspătul miliardar în dolari n-ar fi făcut toată viaţa altceva decât să-şi vadă de afaceri. De parcă Arhitectul Şeicului - numit astfel pentru că a proiectat, în anii ’80, palatul din Abu-Dhabi al fiului şeicului Reza - ar fi devenit J.R. al României, în anii ’90, fără să-şi fi trecut pletele revoluţionare prin Piaţa Universităţii, în vremea Golaniadei, şi fără să-şi fi purtat avântul politic prin sinuoasa traiectorie a tranziţiei. Înainte de a păşi pe urmele tatălui său, geolog-şef în perioada interbelică al Societăţii Astra Română - calitate în care fusese anchetat în scandalul „sondelor deviate”, ce a făcut valuri, timp de doi ani, în presa vremii - Patriciu s-a remarcat, după ’89, mai ales ca om politic. Deşi era, la începutul lui 1990, şi fondatorul primei firme private din România postcomunistă, aceasta având ca obiect de activitate efectuarea de proiecte de arhitectură. Imediat după alegerile din 20 mai 1990, împreună cu Tăriceanu, Cataramă şi Horia Rusu, a provocat prima sciziune majoră în PNL, formând PNL - Aripa Tânără, partid pe care l-a şi condus. Remanierea guvernului Roman din 1991 i-a adus lui Patriciu, devenit aliat al FSN, postul de ministru al lucrărilor publice şi amenajării teritoriului. Ulterior, ales deputat pe listele Convenţiei Democratice, devine liderul grupului parlamentar al PL ’93, formaţiune alcătuită prin unificarea unor grupări dizidente din PNL. În 1996, a candidat la Primăria Bucureştilor din partea PL ’93, partid care fuzionează, doi ani mai târziu, cu PNL, al cărui vicepreşedinte devine, printre alţii, şi Tăriceanu. Deputat în mai multe legislaturi, Patriciu se retrage oficial din viaţa politică în 2003, când calitatea de demnitar ales devine incompatibilă cu o funcţie executivă în domeniul afacerilor. În acel moment, liderul liberal era, deja, director general al Rompetrol, societate pe care o achiziţionase, împreună cu un grup de investitori, în 1998. Numele său era legat, însă, de afacerile cu combustibil încă din 1995, când, împreună cu un alt cap liberal, Raymond Luca, fusese cercetat pentru evaziune fiscală. Sub conducerea sa, Rompetrol a devenit dintr-o firmă de servicii petroliere, printr-o politică agresivă de creştere şi de expansiune, unul din primii 25 de operatori din UE. În paralel cu ascensiunea companiei şi a sa personal, el ajungând pe locul 7 în Topul Capital pe 2006 al celor mai bogaţi români, Patriciu a fost implicat în repetate scandaluri: de la cel mediatic al sponsorizării lui Geoană în 2004, în campania împotriva lui Băsescu pentru Primăria Capitalei, până la cele cu iz penal - spălare de bani, recuperare ilegală a unei creanţe externe a României în Libia, de 85 de milioane de dolari, înşelăciune în cazul privatizării Petromidia şi manipularea pieţei bursiere cu prilejul listării acţiunilor SC Rompetrol Rafinare SA (fosta rafinărie Petromidia). Apogeul problemelor sale juridice l-a marcat reţinerea sa în arestul Direcţiei de Cercetări Penale, în 27 mai 2005. În aceeaşi perioadă, Băsescu îl acuza că este unul din cei trei care l-au convins pe premierul Tăriceanu să nu demisioneze din fruntea guvernului. A fost doar una din acuzele publice aduse de preşedinte acestui „oligarh” care s-a încăpăţânat să i se împotrivească. De altfel, mulţi observatori apreciază conflictul Băsescu - Patriciu ca fiind adevărata cauză a dihoniei dintre şeful statului şi liberali. Ajungând, cu o avere estimată la 3,4 miliarde de dolari, nu doar cel mai bogat român, ci şi unul din avuţii planetei, Patriciu devine unul din pionii importanţi la nivel internaţional pe harta afacerilor cu petrol şi, având în vedere întregul său parcurs de până acum, va tinde, în continuare, să devină principalul factor de putere în România. O confirmă atât ambiţia şi orgoliul dovedite de-a lungul timpului, cât şi intenţiile sale de a-şi spori investiţiile în media. Iar abandonarea poziţiei dominante din cadrul acţionariatului Rompetrol va aduce în bătaia reflectoarelor mai ales compania de stat din Kazahstan, eliberând, în perspectiva alegerilor, PNL de povara asocierii cu numele său. Traian Băsescu a ştiut de ce Dinu Patriciu este un adversar periculos. Miza războiului nu este doar una economico-strategică, ale cărei implicaţii reverberează în sfera politică naţională şi mondială. Dincolo de petrol, conflictul are o miză care se cheamă România. http://blidaru.wordpress.com