În rubrica de azi, vom avea ocazia să pătrundem în negurile regimului trecut şi să rupem misterele care se aştern peste nişte timpuri crude şi îndoliate. Valeria şi Dorin Stan, nişte oameni obişnuiţi care au trăit intens perioada de dinainte de `89, vor avea menirea de a ne arăta faţetele comunismului văzute din prisma posturii lor de intelectuali. Aveţi, azi, 78 de ani şi aţi trecut, practic, prin patru regimuri cu totul şi cu totul diferite, începând cu dictatura regală a lui Carol al II-lea, antonescianismul, comunismul şi, azi, democraţia. Cum vedeţi dumneavoastră această evoluţie, sau poate involuţie, în care a fost angrenată România? D.S.: În anii `30-`40, România a avut parte de resurse naturale extraordinare, aur, petrol şi, în ciuda luptelor politice parlamentare, al conceptului "divide et impera" adoptat de Carol, a Marii Crize, cu toate acestea, se trăia bine. Dintr-un singur salariu se putea construi o casă, deci vă daţi seama de diferenţa incredibilă dintre ieri şi azi. Atunci nu se resimţea atât de intens grija materială a zilei de mâine. Chiar şi educaţia era alta! La 5 ani, citeam Ispirescu, revistele cumpărate de părinţi, "Universul", "Curentul" şi aveam permisiunea de a sta să ascult ceea ce discutau mama şi tata, să înţeleg mai bine vremurile pe care le trăiam şi care puteau fi adesea definite ca "un fel de operetă". Din viziunea copilului de atunci, cum percepeaţi comunismul importat din Rusia, care începea să se infiltreze puţin câte puţin? D.S.: Atunci aveam abia o idee minimă despre comunism. Aveam rude luate prizoniere în Rusia şi care erau concentrate într-un lagăr în Siberia, aproape de China. De la ele am auzit primele poveşti despre Rusia socialistă şi cam acesta a fost primul meu contact cu comunismul. Lucrurile care îmi erau relatate erau, pentru mintea mea de copil, parcă ieşite din basme. De exemplu, auzeam că cel mai mare prost obţinea o funcţie extrem de importantă, pe când un intelectual lucra ca vai de el. Asemenea deformare a societăţii mi se părea cu totul confuză. Lumea mi se părea dată peste cap. Alte exemple ulterioare: ruşii intrau în curte, îţi luau ceasul, te dezbrăcau, îţi împuşcau porcul din bătătură şi toate astea erau de fapt nişte bagatele. Mai mult, făceau obiectul unor bancuri sau cuplete care se vehiculau pe atunci: "Davai ceas, davai moşie/ Haraşo tovărăşie." Râs cu plâns, haz de necaz! Dumneavoastră, în postura de intelectual, consideraţi că aţi resimţit altfel decât restul poporului perioada de dinainte de ?89? Cum erau văzuţi şi trataţi atunci intelectualii? D.S.: Majoritatea intelectualilor erau declaraţi duşmani ai poporului, un pericol deosebit de mare pentru că puteau fi o opoziţie. Ei nu acceptau propunerile scursorilor societăţii venite din Rusia, opuneau rezistenţă . De aceea foarte mulţi au fost deportaţi, arestaţi, duşi la canal. Totul pentru a desfiinţa ce era valoros. Îmi amintesc că în anul I de facultate, înaintea începerii cursurilor în Cluj, m-am întâlnit cu fiul pedelului liceului meu în faţa statuii lui Matei Corvin. Îmi spune că şi el este la Drept ca şi mine. Îmi relatează că studenţii românii ar fi fost atacaţi şi bătuţi de muncitorii unguri comunişti în căminul "Avram Iancu" pe care l-au devastat. Următoarele cuvinte pe care voi încerca să le reconstitui sunau cam aşa: "Să ştii că trebuie să ne înscriem toţi la comunişti, altfel va fi de rău. Semnează pe lista asta". Aşa am fost eu recrutat şi m-am trezit peste câtva timp că sunt chemat pe avizierul de la decanat în vederea constituirii organizaţiei PCR pe facultate. Cum vă explicaţi creşterea numărului membrilor Partidului Comunist de la 1.000 la 1.000.000 în decurs de patru ani (1944-1948)? D.S.: Mă gândesc că aşa cum am fost recrutat eu şi am fost considerat în documente membru fără a presta servicii şi a mă antrena în activităţile partidului, aşa s-a întâmplat şi cu alţii. De exemplu, cumnatul meu a fost iniţial înscris în Partidul Social Democrat şi, cum acesta a fost aglutinat de Partidul Comunist, toţii membrii fostului partid au fost trecuţi direct la comunism. Deci el nici măcar nu a fost întrebat. În ciuda faptului că era considerat de comunişti un cosmopolit şi era veşnic criticat pentru reportajele făcute în care prezenta adevărul gol-goluţ despre oamenii veniţi de pe front, a continuat să fie membru până la moarte, fără însă a plăti cotizaţii şi a participa la şedinţe. Ce anume se întâmpla cu cei care mergeau împotriva curentului? Care erau măsurile care se luau pentru a-i anihila pe cei care gândeau altfel? V.S.: Curentul? Toţi se luau după el ca să supravieţuiască. Se schimbau părerile după cum bătea vântul. Trebuia să se păstreze ierarhia chiar şi în ordinea aşezării tablourilor pe perete. Ţin minte că eram stagiară. La Tribunalul Militar se judecau cei refugiaţi în munţi, ţăranii erau acuzaţi că ofereau o amărâtă bucată de pâine celor care opuneau rezistenţă comunismului. Procesele judecate de aceste instanţe militare erau simple formalităţi, cu verdict prestabilit. Am avut colegi de facultate care au dispărut fără urmă. Venea o dubă şi te lua, iar de întors înapoi?niciodată. Probabil că au spus ceva şi au fost auziţi de cine nu trebuia. Era o spaimă groaznică! De teamă am pus cărţi valoroase pe foc, reviste, ca să nu le ofer motive să mă închidă. Şi cu toate acestea, am pătimit şi eu? Deci în ciuda tuturor măsurilor de precauţie pe care le-aţi luat tot nu aţi reuşit să scăpaţi. Ce acuzaţii incriminatorii vi s-au adus şi cum aţi reuşit să treceţi peste acel moment, să vă reîntoarceţi acasă la familie nevătămat? D.S.: În primul moment în care au venit şi m-au luat, nu aveam nici o idee despre ce mi se întâmplă. De la Cluj am fost adus la Oradea şi am fost băgat într-un beci de pe Republicii. Cu o zi înainte, am fost la spital. Aveam hepatită şi urma să fiu internat. În timp ce mi se aranjează patul, apar doi indivizi care mă iau cu forţa, mă conduc la domiciliu şi îmi poruncesc să le predau armele. Dar cum nu aveam arme, m-au luat şi m-au pus într-o cameră imensă cu paie pe jos. Până seara am stat închis şi nimeni nu a venit să mă interogheze. Mă gândeam ce poate să fie. Pe vremuri ascultasem BBC, dar asta era mai demult. Tot felul de scenarii ţi se derulează în minte şi nu ajungi la nici o concluzie. Nu ţi se spune nimic. În acea noapte am fost adus la Oradea cu maşina, dar am făcut o escală la Securitatea din Aleşd. Am văzut oameni destinaţi deportării, plânşi care se lamentau: "Tulai, Doamne!" şi aveau o bocceluţă atârnată pe umăr. Replica securistului îţi dădea fiori: "Taci, mă! Vrei un glonţ? Amu ţi-l dau!" Într-un final, am ajuns la destinaţie. Aveam o celulă de 1 pe 2 metri, iar aerisirea ei se făcea printr-o cărămidă lipsă în perete. Ca să te menţii fizic acolo, făceai patru paşi de o mie de ori pe zi. Suferind de hepatită, medicul Securităţii a reuşit să-mi obţină un transfer, să fiu mutat la Penitenciar. Am fost tuns chilug şi introdus într-o cameră uriaşă unde era plin de pături gri aşezate în formă de labirint din tavan până în podea. Aveam un simplu palton, căciulă şi nişte bocanci fără şireturi. Am fost lăsat acolo de izbelişte, fără mâncare şi fără un pat pe care să-mi fi pus capul. Din decembrie de când am fost arestat, până în aprilie am fost anchetat sumar de mai multe ori, iar apoi până în octombrie am stat şi am vegetat din nou la Penitenciar. Într-o zi de octombrie, am auzit vociferări. Agitaţie multă. Se făceau inventare. La un moment dat se deschide uşa. "Domnule Stan, tot aicea sunteţi?". "Da", zic eu. La care îmi promite că va încerca să rezolve situaţia, odată ajuns la Bucureşti. Era din Ministerul Afacerilor Interne, venit în control. Eu nu mai ţineam minte dacă ne-am mai văzut. Ei bine, în noiembrie am fost eliberat. Am fost pus să semnez pe o foaie că nu voi spune nimănui ce am văzut şi am auzit. Mi s-a făcut o foaie de drum şi pe aici ţi-e drumul. Am ieşit pe poartă noaptea la ora 12, urmat de un paznic cu pistol automat în mână. "Hai, dăi drumul!" şi aud cum îşi încarcă pistolul. "Nu te uita înapoi!". Mi-am zis că o să mă împuşte. Auzeam în ecou "Hai, dăi drumul, pleacă!". După ce am cotit colţul străzii, am respirat uşurat şi mi-am dat seama că sunt liber. Dar, până la urmă, vi s-a spus de ce aţi stat închis aproape un an?Aţi reuşit să descoperiţi? D.S.: Atunci nu mi s-a spus aproape nimic. Am aflat motivele pe larg abia după 50 de ani când am fost să-mi văd dosarul Securităţii la CNSAS. Am avut trei dosare şi doar la unul dintre ele am avut acces. Pe mandatul de arestare scria ?uneltire împotriva ordinii de stat.? Atunci am aflat că un coleg din timpul liceului a avut o organizaţie subversivă pentru care a fost condamnat. Securitatea credea că aveam o legătură cu această organizaţie. Dar cum nu era adevărat, asta înseamnă că am fost închis pe degeaba. Toate mişcările îmi erau înregistrate, până şi telefonul îmi era pus sub urmărire. Au existat şi momente mai puţin tragice în acel interval de tip? Vă puteţi aminti de vreun episod? V.S.: Să-ţi spun ceva despre libertatea cuvântului de atunci. Îţi era frică nu numai de ce vorbeai, dar până şi de ce gândeai. Rezistai prin bancuri. Iar bancurile erau vânate de Securitate. Un coleg simpatic, înainte să intrăm în dezbateri, spunea mereu bancuri. Ce crezi că i s-a întâmplat? A primit şase ani de închisoare pentru trei bancuri spuse. Deci doi ani pentru un banc spus. Mai târziu, când ne-am revăzut, glumind, zicea că se bucură că nu a spus mai multe bancuri, că altfel cine ştie câţi ani ar fi zăcut în închisoare. Încă îmi amintesc unul dintre acele bancuri: "Vine în România Dean Acheson, secretarul de stat american, la Petru Groza, şi acesta îşi prezintă miniştrii. În momentul în care Dean Acheson întinde mâna şi îşi spune numele, Romulus Zăroni, ministrul Agriculturii, spune şi el din Deva". Cum vi-aţi putut exercita meseria juridică, în contextul în care drepturile omului erau încălcate pas cu pas? V.S.: Sistemul civil era restrâns. Existau ca şi azi cazurile de divorţ, reglementate sever la început, dar care s-au bucurat mai apoi de o libertate foarte mare. Divorţurile erau denumite "teoria paharului de apă", datorită uşurinţei cu care se realizau. Asta pentru că proletarii de ultimă speţă, ajunşi la mare rang, vroiau să se debaraseze de vechile soţii şi să aibă parte de altele. De aici vine marea libertate a realizării proceselor. Exista, apoi, cercetarea paternităţii, împărţirea bunurilor, stabilirea pensiei de întreţinere pentru copii? etc. În domeniul dreptului penal lucrurile se schimbă. Pentru o delapidare în paguba avutului obştesc de mai mult de 100.000 de lei erai condamnat la moarte. Ironia sorţii face ca un vânzător de tutungerie, apărat de soţul meu la prima dezbatere la Beiuş, să ajungă să fie condamnat de mine la Oradea, din cauza poziţiei mele de consilier juridic la Cooperaţia de Consum. Nu trebuia să cer numai restituirea pagubei produse, ci şi să propun condamnarea lui la moarte. Nu am putut să fac asta. După aceea, am demisionat. Nu vroiam să am pe nimeni pe conştiinţă. Dar femeia? Cum era văzută ea în comunism? Care era statutul ei? V.S.: Exista o anumită egalitate între femeie şi bărbat. Femeile erau protejate şi avansate adesea în funcţie. Uniunea Femeilor Democrate din România (UFDR) era o mişcare feministă organizată de partid care organiza campanii pro femeie în posturi de conducere, uneori exagerate. La un moment dat, şeful meu, încântat de mine (şi pe drept, pentru că munceam pe brânci zi şi noapte!), îmi spune că mă avansează şi mă trimite la Bucureşti în Centrocop. Asta cu menţiunea că "avem nevoie de femei care sunt bine pregătite, cu studii superioare". Am refuzat. Puteţi să semnalaţi nişte mici avantaje, pe lângă multele dezavantaje şi nenorociri ale acelei perioade negre? V.S.: Pentru municitori a fost o binefacere: un loc de muncă sigur, o locuinţă repartizată, salarii uneori mai mari ca ale noastre. Apoi exista salarul social, care consta în facilităţi: creşe, cămine de studenţi, internate, învăţământ gratuit, subvenţii alimentare? etc. Cred că, la ora actuală, muncitorii sunt nemulţumiţi tocmai de lipsa acestor facilităţi. În finalul interviului, doriţi să transmiteţi cititorilor noştri vreun mesaj? D.S.: Reţineţi: faptul că toţi pensionarii ar fi pro Iliescu e un mit. Cei care au trăit înainte de comunism ştiu ce înseamnă. Nu au făcut compromisuri niciodată!