A trecut un secol şi jumătate de la 24 ianuarie 1859 fără ca semnificaţia istorică a acestei zile să fie afectată de trecerea timpului, aşa cum se întâmplă - în mod necesar şi firesc - cu atâtea alte evenimente din istoria noastră, care nu poartă însemnele eternităţii. Alegerea ca unic domnitor al celor două principate româneşti de dincolo de Carpaţi (Moldova şi Ţara Românească) a colonelului Al. I. Cuza a constituit, pentru unele dintre marile puteri europene, o adevărată surpriză. Au fost însă şi ţări care au conlucrat pentru reuşita acestei iniţiative politice (cum a fost, spre pildă, Franţa) sau au aprobat-o (cum a procedat, sub acest raport, Rusia). Au existat şi factori externi, care au fost ostili acţiunii politice româneşti (între acestea remarcându-se Turcia şi Austria), încercând să o anuleze, însă intenţiile lor nu s-au putut finaliza.