După şapte ani de negocieri şi 17 de la căderea dictaturii ceauşiste, România intră în sfârşit în UE, înlăturând temerile că va rămâne o ţară a nimănui, într-un no-man-land între capitalism şi autoritarismul de tip rusesc. 2003 - momentul de cumpănă pentru aderare Dar, întrebarea care s-a pus ani de zile "Ce Românie intră în UE?" este încă de actualitate. Românii au visat la integrarea în această familie imediat după înlăturarea lui Ceauşescu şi au început demersurile din 1993, dar până în 1999 viitorul ţării a fost neclar. Conjunctura războiului din Iugoslavia a dus România în situaţia de a fi în cărţi pentru aderarea la NATO şi, din decembrie 1999, de la summit-ul de la Helsinki, şi pentru integrarea în UE. Premierul britanic, Tony Blair, dădea semnalul decisiv din mai 1999, când a venit special la Bucureşti, iar negocierile efective au început în 2000. În 2003, la trei ani de la începerea negocierilor, a fost poate momentul de cumpănă pentru intrarea României în UE. Primul grup de state est-europene se pregătea să adere în 2004, în timp ce la Bucureşti situaţia era confuză şi mulţi oficiali europeni se gândeau deja la începerea negocierilor cu România ca la o greşeală sau cel mult ca la o decizie care nu va fi respectată conform calendarului iniţial. La acea dată, românii, campioni ai dorinţei de integrare în UE potrivit tuturor sondajelor de opinie, aveau mult mai puţine motive de satisfacţie chiar şi decât vecinii lor de suferinţă, bulgarii, care tocmai închiseseră capitolul 24 "Justiţie şi Afaceri Interne" şi mai aveau doar patru capitole de negociere. În România erau multe probleme tocmai legate de acest capitol, pe care se susţine statul de drept şi fără de care o ţară nu se poate integra în Uniune. Adică, mai exact, justiţia şi administraţia publică nu erau compatibile cu cele din ţările UE, iar corupţia era definită ca generalizată. În plus, Guvernul acorda fără reţineri ajutoare de stat, iar ţara nu avea calificativul de "economie de piaţă funcţională", obţinut de Bulgaria în 2002. "Capra vecinului" de la sud de Dunăre nu murise, deşi un timp n-a avut ce mânca, ci din contră avea mari şanse să încheie negocierile până la sfîrşitul lui 2004, în timp ce România era codaşa integrării. Anual, rapoartele Comisiei Europene remarcau diplomatic progresele făcute în diferite domenii, dar nimeni nu putea spune cu certitudine care va fi momentul aderării, 1 ianuarie 2007 fiind doar o dată ipotetică. Statut de piaţă funcţională În pofida măreţelor realizări raportate de Guvernul Năstase, care în ultimul an de mandat, 2004, a obţinut o creştere economică record, de 8,4%, situaţia României era dificilă atât în ceea ce priveşte economia, cât mai ales privind funcţionarea instituţiilor statului. Deşi statutul de "economie de piaţă funcţională" a fost până la urmă acordat, după presiuni politice, Jonathan Scheele, reprezentantul Comisiei Europene la Bucureşti, nu traducea ca un bun român raportul instituţiei din care făcea parte, predominând criticile, mai ales la deja celebrul capitol 24. Avertismente similare veneau şi din partea ambasadorului american la Bucureşti, care a fost chiar apostrofat la un moment dat de putere, a ambasadorului britanic şi a unor oameni de afaceri străini. "Ce Românie intră în UE?", se întrebau oficialii europeni, care tot ei - ipocriţi sau (şi) vizionari - încheiau, la sfârşitul lui 2004, negocierile ţării noastre cu UE, chiar cu câteva zile înainte de alegeri. Şi fixau data: 2007. De fapt, europenii doreau o Românie în care justiţia să fie independentă politic, administraţia să nu fie coruptă, economia să nu fie la comanda Guvernului, iar legile şi măsurile economice să fie aplicate concret şi corect, conform standardelor economiei de piaţă. Aceste lucruri păreau simple, de bun simţ şi orice cetăţean român responsabil se declara de acord cu ele. Nu era vorba despre negocierile complicate de aderare, ci de principiile pe baza cărora funcţionează o societate europeană. Dar, majoritatea politicienilor români nu au funcţionat pe baza acestor principii şi nici mulţi oameni de afaceri, care, la acea dată, păreau a fi stâlpii promovării capitalismului în România. Deşi, chiar înainte de alegerile din 2004, capitolul 24 a fost închis, iar după ce s-a instalat noua putere tot mai mulţi politicieni şi afacerişti cu probleme au luat drumul Parchetului, lucrurile sunt departe de a fi rezolvate. Ba, din contră, cei cercetaţi începând cu 2005 par a fi mai mult inamicii actualei puteri sau adversari de afaceri ai susţinătorilor financiari ai dreptei. Clasa politică, codaşă la testul european Făcând apel la un populism balcanic, multora dintre cei cercetaţi li s-au vânturat averile prin faţa camerelor de luat vederi. Ei au vile, maşini, afaceri la fel ca şi omologii lor europeni, unele obţinute tocmai prin încălcarea regulilor care funcţionează în justiţia şi administraţia din Europa. Şi dacă au ei de ce să nu aibă şi rudele lor şi partidul lor? Aşa au procedat toţi politicienii, indiferent de partid şi de perioada în care au ajuns la putere după 1989. Nu doreau să se vândă ţara ca să o fure ei mai întâi, vroiau mai degrabă o "corupţie funcţională de piaţă" şi nu "o economie funcţională de piaţă". De fapt, începând din 1999, când România a primit acceptul pentru începerea negocierilor cu UE, au existat progrese în reforma economică şi cea instituţională, dar ele au fost făcute timid şi cu jumătăţi de măsură. Ritmul şi aplicarea lor efectivă au lăsat de dorit. România a fost codaşă la integrare pentru că întreaga clasă politică a fost codaşă la testul european şi a făcut reforme doar constrânsă şi în ultimul moment. Dar, trecând de multe ori brutal peste piedicile politicienilor sau uneori colaborând cu ei şi făcându-le servicii, oamenii de afaceri şi micii întreprizători au mers înainte spre economia de piaţă, de fapt spre capitalism şi astfel şi spre UE. Chiar dacă au un apetit ridicat faţă de politică în comparaţie cu vest-europenii, românii au devenit din ce în ce mai puţin interesaţi, mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, căutându-şi locul în noua societate în reconstrucţie. Numărul celor asistaţi de stat s-a micşorat, locurile de muncă s-au diversificat, iar şomajul a scăzut şi pe fondul exodului muncitorilor către ţări ca Spania şi Italia. O parte din banii munciţi în străinătate s-au întors în ţară şi au contribuit la creşterea consumului, susţinut şi de investiţiile interne. Aşa s-a ajuns ca, în prag de aderare, România să aibă cea mai mare creştere economică din Europa, de aproape 8%, deşi economia noastră nu se poate compara cu cele ale ţărilor dezvoltate, iar leul s-a întărit în raport cu euro. În ultimii ani, românii au descoperit că pot să muncească afară, iar oamenii de afaceri autohtoni sau străini i-au descoperit pe unii dintre cei rămaşi în ţară. Situaţia din marile oraşe, mai exact din unele zone ale acestora, nu este similară cu cea din provincie, dar deja România a plecat hotărât spre capitalism şi lucrurile nu mai pot fi date înapoi. Încă mai există zone în care oamenii nu au nicio şansă, în care mentalitatea a rămas la fel ca acum 20 de ani sau care vor rămâne pete gri pe harta investiţiilor şi dezvoltării. Românii săraci şi năpăstuiţi vor rămâne o majoritate mult timp de acum încolo. Merită România să intre în UE? Se spune că în orice ţară poporul are conducătorii pe care-i merită, dar lucrurile deja se schimbă, chiar dacă destul de încet. România se schimbă chiar forţată şi împotriva voinţei unora din locuitorii ei, fie că sunt oameni simpli, afacerişti, politicieni sau amploaiaţi de partid. La întrebarea "Merită România să intre în UE?" nu va răspunde sincer nimeni din politică, deşi din felul în care au decurs lucrurile în ultimii ani răspunsul ar fi mai degrabă NU. Însă, conştient sau nu, românii au vrut întotdeauna în UE, fie numai pentru a obţine beneficiile materiale personale ale europenilor. Uniunea Europeană are, desigur, problemele ei, în principal instituţionale, care au răbufnit tocmai în ultimii ani, în plin proces de lărgire. State importante din UE au dispute interne, dar şi între ele, iar corupţia a afectat inclusiv structurile de la Bruxelles. Fără a idealiza Uniunea Europeană, care are tarele ei, acum, la începutul lui 2007, se pot încerca câteva răspunsuri simple la întrebarea "Ce Românie intră în UE?". România tinerilor cu aptitudini, cu dorinţă de muncă, care să fie plătiţi decent. România oamenilor de afaceri autohtoni care îşi reinvestesc în propria firmă profitul obţinut, a celor străini veniţi să facă bani şi pentru ei şi pentru zona în care investesc. România talentelor sportive şi culturale, recunoscute şi plătite în ţară. România copiilor care nu au auzit de comunism şi pe care nu îi mai interesează povestea populară a drobului de sare care cade inevitabil peste viitorul tuturor. România tinerilor pentru care Mioriţa e doar o baladă superbă pentru patrimoniul cultural european şi nu o poveste fatalistă care caracterizează mentalitatea şi acţiunea românului. Sau România cuvintelor sinonime şpagă, şperţ, mită, bacşiş, fără tradiţie străveche, dar importate de la alte popoare şi înrădăcinate pe aceste meleaguri. România unde justiţia, un act de proprietate sau cuvântul dat nu au valoare. România manelelor, a balcanismului prost înţeles, a prostului gust, a lui Gigi Becali, a lui Marean Vanghelie sau a preşedinţilor populişti în spatele cărora afacerişti veroşi sunt sprijiniţi de stat ca să adune bani pentru ei şi pentru partid. Încă sunt incertitudini, dar sunt şi speranţe. Deocamdată, România a intrat târâş-grăpiş în UE, iar speranţa rămâne în continuare la Bruxelles şi în tinerii ţării.