Motto:
"Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate. Isprava lui cea mai mare este că, dintr-o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe a făcut o puzderie. Şi continuă s-o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu. Se adaptează uşor, şi-a rafinat metodele. Lucreză la lumina nopţii şi comunică prin unde herţiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurenţial pe piaţa bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucrează pe furiş, te invită la dialog frăţesc. Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomeneşti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd. Cunoaşte bine Biblia, are studii universitare, vorbeşte câteva limbi străine. El ştie că Iscarioteanul era unul dintre cei doisprezece care au ascultat şi au memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăţie şi talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei. A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, aşa cum este şi patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură. Toate formele de sincretism religios care ni se propun, începând cu New Age şi terminând cu tot felul de combinaţii între diferite secte neoprotestante, care alcătuiesc federaţii 'evanghelice' şi 'evanghelizatoare' şi care caută să ne ameţească prin aceste oferte foarte comode, seducătoare, deseori toate acestea sunt forme şi manifestări ale corupţiei spirituale."
IPS Bartolomeu Anania

 

Nu sunt destul de erudit ca să pot face o istorie a ecumenismului în înţelesul lui contemporan, dar consideraţiile mele personale, le-aş începe cu afirmaţia că ecumenismul nu poate fi rău în sine, căci a apărut în creştinismul primar şi chiar adoptarea denumirii vrea să-l îndreptăţească prin vechime. Sinoadele ecumenice, articolul din crez care mărturiseşte credinţa "întruna sfântă sobornicească şi apostolească biserică" exprimă ecumenicitatea, adică universalitatea Bisericii. Îngrijorările oamenilor au apărut în legătură doar cu ecumenismul contemporan a cărui desfăşurare se bănuieşte a fi organizată de instituţii deghizate. Sigur că temerile sunt întemeiate: globalizarea politică şi economică este un asemenea semn. Ce mai urmează... ? O uniformizare globalizantă a credinţelor... ? Nu prea avem motive de linişte ecumenică.


Parcă ţi-e frică să te gândeşti,
dar există încă de pe acum "teologi" care ne învaţă că acelaşi Dumnezeu au şi musulmanii, şi hinduşii etc. Confuzia între faptul că Dumnezeu este unul singur şi afirmaţia că Dumnezeu este acelaşi în toate credinţele este voită, are scopul de a ne manipula spre unirea chiar şi cu păgânii, nu numai cu creştinii neortodocşi. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să se ajungă aici cu aprobarea noastră, chiar cu sprijinul nostru, ci împotriva dorinţei noastre. Până atunci avem datoria să luptăm în apărarea ortodoxiei.
Ca urmare, personal, nu împărtăşesc părerea celor care susţin că trebuie să ne retragem din orice manifestare şi for ecumenic. Nu mi se pare propriu ortodoxiei să întoarca spatele în mod trufaş şi să plece. Ne afirmăm prin aceasta superioritatea noastră ca oameni, când, de fapt, nu este vorba decât de superioritatea credinţei noastre, superioară pentru că a dat-o chiar Hristos Dumnezeu. Nu avem niciun merit, ci numai obligaţii pentru că suntem ortodocşi. Iar dintre obligaţii face parte şi mărturisirea cu răbdare şi dragoste a dreptei credinţe, oricât de grea ar fi lucrarea şi oricât de huliţi am fi pentru aceasta. Cum o vom face, dacă ne retragem din locul dezbaterilor? Aşteptăm să vină ei la noi acasă? Dar apostolii au fost trimişi în mijlocul necredincioşilor să propovăduiască. Trebuie să stăm acolo până când ne vor da ei afară, dacă nu vor să audă şi să urmeze dreapta credinţă. Dar prezenţa noastră acolo trebuie să fie una cât se poate de activă neprimind niciun compromis, să nu încetăm a repeta învăţătura ortodoxă, cu jertfelnicia sfinţilor părinţi. Să fie aceasta ca o mucenicie! Sfântul Vasile cel Mare, când i-a adus pe unii donatişti şi arieni la ortodoxie, nu a făcut niciun compromis, amestecând adevărurile de credinţă cu învăţăturile eretice ale acestora şi nici nu a săvârşit slujbe în comun cu aceştia, pentru că ar fi lăsat confuzia că credinţa adevărată e şi la ortodocşi, şi la donatişti, şi la arieni.

Dacă participăm la întâlnirile ecumenice,
una e dialogul prin care mărturisim credinţa noastră ortodoxă, "una sfântă, sobornicească, apostolească", şi alta e a ne ruga în comun cu eterodocşii, prin care lăsăm confuzia pe care am amintit-o. Aceasta este suprema formă a dragostei creştine de a-l iubi pe aproapele cu fapta, dar şi cu adevărul. Nu trebuie să avem o dragoste falsă, să-i lăsăm în rătăcirea lor, recunoscând-o şi, astfel, legitimând-o prin rugăciune în comun cu ei. Nu cred că trebuie să ne închidem ermetic şi să ţinem ortodoxia ca pe o comoară ascunsă numai pentru noi (ar fi o atitudine egoistă).
Rugăciunea pe care trebuie să o facem pentru tot omul, din biserică sau din afara ei, este, desigur, suprema formă de ecumenism şi a fost dintotdeauna prezentă. Nu s-a cerut şi nu ni se cere să fim una cu ei prin credinţă. Este destul ca să ne ştim una prin fire şi să ne simţim una cu ei prin păcate. Nu ne este permis niciun compromis privitor la credinţă. Ceea ce am primit ni s-a dat spre păstrare, nu spre negociere. Nu este ceva al nostru, ca să putem face ce vrem cu el.
La Conciliul II Vatican s-a declarat că Biserica lui Hristos subzistă în Biserica Catolică, iar Papa Ioan Paul al II-lea, cu tot elogiul adus Ortodoxiei (scrisoarea "Orientale lumen"), vizite de bunăvoinţă, scuze pentru abuzurile din trecut, declara, totuşi, că Biserica Catolică "este" totuna cu Biserica lui Hristos, deşi învăţătura catolică îl coboară pe Hristos la calitatea de simplu instrument al Tatălui, prin care se zideşte biserica pe Sfântul Apostol Petru. În enciclica "Ut unum sint", Papa Ioan Paul al II-lea se referă la Biserica Ortodoxă numai la plural, recunoscând-o, deci, numai ca biserici locale lipsite de unitatea juridică ce o poate da numai papalitatea (aşa a procedat şi cu bisericile unite, în locul dimensiuniii universale în Hristos, oferindu-le statut de simple biserici locale care-şi avea unitatea sub jurisdicţia papalităţii), căci în eclesiologia catolică biserica locală nu mai este o manifestare a Bisericii universale, ci o porţiune din ea.
Interesul arătat, în ultima vreme, pentru valorile ortodoxiei se mărturiseşte a fi motivat de faptul că "venerabila şi antica tradiţie a bisericilor orientale constituie parte integrantă a patrimoniului Bisericii lui Hristos, care este Biserica Catolică". Atacul se vrea făcut prin fraţii noştri catolici orientali, dar această tradiţie s-a constituit în primul mileniu, când era numai Biserica Ortodoxă. La bisericile locale ale ortodoxiei se referă ca la cele "care nu sunt unite încă cu noi într-o deplină comuniune". Măcar şi-au spus clar intenţia noii strategii de elogiere a valorilor Ortodoxiei. Aş mai aminti că, în 1075, Papa Grigorie al VII-lea prin "Dictatus papae" înlocuieşte formularea noi cu eu, suprimând structura sinodală, dând Bisericii apusene o structură absolutistă, pentru a dobândi putere în raport cu statul, ceea ce i-a permis papalităţii să înfrunte cu aroganţă Biserica ortodoxă şi propriile biserici locale.

Papalitatea actuală insistă
ca primatul de jurisdicţie să nu fie privit ca unul de putere, ci de slujire, dar tocmai un act de putere apare faptul că încearcă să-şi aroge drepturi exclusive la un primat de slujire. Pentru că aspiră, de fapt, să-i aducă pe toţi în staulul Romei, papalitatea îşi păstrează un statut doar de observator la întrunirile ecumenice. Când i se va asigura şi acolo un rol de lider, când va crede că este pregătit terenul pentru înglobarea tuturor sub acoperişul său, probabil că se va înregimenta în mişcarea ecumenică.
O problemă pe care vreau să o supun atenţiei dumneavoastră este slujirea alternativă cu greco-catolicii, în parohiile unde locaşul de cult e în litigiu între cele două părţi, ortodoxă şi greco-catolică. Această problemă e o frământare şi o mare nemulţumire a preoţilor în cauză, dar şi a majorităţii preoţilor cărora le pasă de ortodoxie. De ce vor greco-catolicii slujire alternativă? De ce îşi arată "bunavoinţă" de a săvârşi chiar slujbe în comun cu noi, ortodocşii? Ei ştiu de ce, pentru că văd prin slujirea alternativă şi slujirea în comun a anumitor hierurgii un mijloc de prozelitism în rândul credincioşilor ortodocşi. Procesele intentate de capii Bisericii Greco-Catolice împotriva unor parohii ortodoxe în loc să stea măcar pe loc, se înmulţesc. Ce să înţeleagă sărmanii credincioşi când clericii ortodocşi slujesc alternativ în acelaşi locaş de cult cu clericii greco-catolici? Ce să înţeleagă sărmanii credincioşi, când văd un cleric ortodox săvârşind împreună cu un cleric greco-catolic câte o slujbă, fie ea doar hierurgie? Credinciosul ortodox şi cel greco-catolic rămâne cu confuzia că dreapta credinţă e şi la ortodocşi şi la greco-catolici, că poţi să-ţi schimbi credinţa ortodoxă cu cea greco-catolică, că nu are nici cea mai mică importanţă.
Biserica Ortodoxă nu este anchilozată în canoane, pentru că rânduiala ei canonică nu are această menire, însă priveşte cu mult discernământ orice acţiune care ar aduce un prejudiciu pe plan pastoral. Dacă un cleric ortodox slujeşte cu unul greco-catolic o înmormântare sau o altă hierurgie, consecinţele pe plan pastoral pot fi dăunătoare. Credincioşii vor spune "nu contează că eşti ortodox sau catolic, pentru că, uite, preotul ortodox din satul cutare s-a rugat împreună cu cel catolic". Nu sunt de acord cu slujbele săvârşite împreună sau cu aşa-zisele rugăciuni ecumeniste, pentru că prin aceasta aducem un defavor misiunii ortodoxe, dând frâu liber sincretismului, un mijloc de nivelare a credinţelor în mentalitatea credincioşilor mai puţin cunoscători ai problemelor teologice. Greco-catolicilor le convine să slujească alternativ, să săvârşească anumite slujbe în comun cu ortodocşii, deoarece, pentru ei, care sunt minoritari, este un mijloc de prozelitism subtil, o agresivitate rafinată în care rămân cu perseverenţa, mai exact o mănuşă de pluş care îmbracă un pumnal de fier, cu care să lovească şi să câştige teren pastoral.

Canoanele bisericii ne-au fost lăsate nouă, fiind inspirate de Duhul Sfânt. Canoanele care opresc rugăciunea în comun cu eterodocşii au fost lăsate tocmai pentru a înlătura orice confuzie care ar atenta la identitatea, unitatea şi unicitatea dogmatică a Bisericii. E adevărat că anumite canoane disciplinare pot fi private cu iconomie, dar canoanele dogmatice şi care au implicaţii de ordin dogmatic nu mai pot fi privite cu iconomie, deoarece cădem în superficialitate relativizând învăţătura Bisericii. Sfânta Scriptură e foarte clară în privinţa rugăciunii ortodocşilor în comun cu eterodocşii, a celor care împărtăşesc credinţa dreaptă şi cei care împărtăşesc credinţa strâmbă. (a se vedea Mt 18,16-17 , Tit. 3,10 , Gal. 1,8-9 , II Ioan 1, 9-11, Iuda v12-23). În acest sens, Sfinţii Apostoli au hotărât la Sinodul de la Ierusalim din anul 50 că: "Episcopul sau preotul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească, iar dacă le-a permis acelora să săvârşească ceva ca şi clerici să slujească asemenea preoţilor drept-credincioşi, să se caterisească."(Canonul 45 Apostolic). Aş încheia cu cuvintele părintelui D. Stăniloaie: "Dacă mişcarea ecumenică tinde să restabilească unitatea Bisericii, ea trebuie să tindă spre cea mai intimă prezenţă a lui Hristos şi aceasta este în Biserica Ortodoxă".