Înainte de decembrie 1989, Securitatea s-a ciocnit cu diverse cazuri de revoltaţi, care au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. În noiembrie 1987, ieşirea în stradă a muncitorilor de la uzina Tractorul din Braşov, nemultumiţi de sărăcia în care trăiau, a întărit convingerea că românii vor schimbarea regimului Ceauşescu.

Conducerea Partidului Comunist Român (PCR) numea oraşul Timişoara "vestul sălbatic al ţării", pentru că, pe lângă români, traiau acolo aproximativ 45.000 de unguri şi 30.000 de germani (şvabi). Recepţionarea în această zonă a programelor televiziunilor din Iugoslavia şi Ungaria a permis românilor deschideri largi spre Europa, spre lumea liberă. Cei peste 315.000 de locuitori ai Timişoarei aşteptau să se producă o scânteie, la fel ca şi lumea subterană care aştepta căderea comuniştilor. Oraşul Timişoara a fost predestinat să fie focarul celei mai importante revolte populare din România. Mai întâi, câteva sute de enoriaşi ai pastorului reformat Lászlo Tökés aprind lumânări şi se roagă pentru ca acesta să nu fie, conform unei hotărâri judecătoreşti, evacuat şi mutat în altă localitate. Oficialităţile locale simt pericolul şi încearcă să ignore ordinul de evacuare.
În 16 decembrie 1989, profitând de protestul enoriaşilor reformaţi, sute de timişoreni s-au adunat în Piaţa Maria din Timişoara, unde au început să scandeze lozinci împotriva regimului dictatorial. S-au format coloane de demonstranţi, care au manifestat în zona centrală a oraşului şi în complexul studenţesc, toată noaptea de 16 decembrie 1989. În urma intervenţiei brutale a forţelor de ordine, s-au înregistrat primele victime şi au fost reţinute de miliţie zeci de persoane.
Împotriva manifestanţilor se folosesc gaze lacrimoge şi bastoanele de cauciuc. Încep arestările. În jurul orei 21, demonstranţii se retrag, lăsând locul celor care încep să şteargă urmele atacului. Manifestanţii se regrupează în faţa Catedralei, unde se cred protejaţi. Coloanele pornesc din prin oraş şi din nou sunt agresate de forţele de ordine. Până după miezul nopţii, cele două tabere se atacă reciproc, au loc adevărate lupte, mulţi demonstranţi sunt loviţi şi arestaţi. Cînd combatanţii îşi părăsesc poziţiile, oraşul arată ca după război: vitrine sparte, magazine devastate, lozincile "epocii de aur" distruse, caldarâmul tapetat cu obiecte dintre cele mai diferite.

În noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, timişorenilor le-a fost trimis un mesaj de "împăcare" din partea conducătorilor locali ai PCR: din robinete curgea apa caldă, iar caloriferele erau fierbinţi.
Ordinul de evacuare impus de la centru se execută. În plină noapte (16 spre 17 decembrie), un echipaj de circulaţie îl conduce pe pastorul Tökés spre judeţul Sălaj. Dimineaţa, armata face o demonstraţie de forţă: blindate trec prin centrul oraşului, coloane de militari străbat Timişoara în pas de defilare, iar fanfara militară intonează marşuri. De cealaltă parte, demonstranţii strâng rândurile, unii îi huiduie pe militarii care defilează, alţii îi lovesc cu pietre, tensiunea creşte odată cu numărul celor care ies în stradă, învingându-şi frica. Timişorenii se adună în stradă, mai hotărâţi decât în ziua precedentă. Vin şi muncitorii. Se strigă: "Jos Ceauşescu!", "Jos comunismul!", "Nu vă fie frică!".
La Bucureşti se hotărăşte soarta Timişoarei. Elena şi Nicolae Ceauşescu sunt şocaţi de revolta timişorenilor şi dau vina pe conducerea judeţului că nu a reuşit să înăbuşe manifestaţiile. Încă de dimineaţă sosesc la Timişoara 11 personaje importante: generalul Velicu Mihalea - adjunct al şefului Inspectoratului General al Miliţiei; generalul Emil Macri - şeful Direcţiei de Contrainformaţii din Departamentul Securităţii Statului (DSS); colonelul Filip Teodorescu - de la Direcţia a III-a Contraspionaj din DSS şi alţi ofiţeri superiori.
Tot în cursul dimineţii, Nicolae Ceauşescu îl numeşte pe Ion Coman (secretarul Comitetului Central al PCR) comandant unic pentru Timişoara. Acesta primeşte ordin să se deplaseze la Timişoara însoţit de o trupă de elită: generalii Ştefan Guşe, Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Florea Cornescu, colonelul Gheorghe Radu şi alţi câţiva ofiţeri superiori. Un avion îi transportă la Timişoara (ora 15.30).

La ora 16.30, Nicolae Ceauşescu convoacă o şedinţă extraordinară a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR. În cadrul discuţiilor, soţii Ceauşescu, au condamnat ezitările ministrului Apărării, Vasile Milea, pe ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, şi pe comandantul trupelor de Securitate, Iulian Vlad, în reprimarea revoltei.
Chiar dacă ordinea pe care o dorea Ceauşescu nu s-a mai putut restabili, strădaniile subordonaţilor lui de a-i respecta indicaţiile au făcut din Timişoara, la 17 decembrie 1989, un adevărat infern. Se trage în plin, se moare, sunt răniţi, sunt lupte, se incendiază maşini, tancuri, magazine. Seara, după ora 20.00, din Piaţa Libertăţii şi pînă la Operă se trage cumplit, la fel în zona podului Decebal, pe Calea Lipovei sau Calea Girocului. Tancurile, camioanele blochează intrările în oraş, elicopterele nu încetează zborurile de supraveghere, apoi lasă locul trasoarelor care brăzdează cerul. După miezul nopţii când începe să fie linişte, Ion Coman, Ilie Matei şi Ştefan Guşe inspectează oraşul. (va urma)