Se împlinesc 88 de ani, respectiv 58 de ani de la evenimentele tragice care s-au petrecut în localitatea Satu Barbă, de lângă Marghita, cărora le-au căzut victime numeroşi oameni nevinovaţi, care au dorit Unirea cu România, în 1918-1919, respectiv au acţionat împotriva sovietizării agriculturii româneşti în 1949. Văzând numărul lor mare, cât şi faptul că aplicarea pedepselor s-a făcut fără judecată, arbitrar şi cu sălbăticie, putem vorbi de începutul unui genocid la Satu Barbă, care s-a extins, iar satul acesta devine aşezarea cu cele mai multe victime în lupta românilor pentru Unire şi progres social. Martiri ai Unirii din 1918 Delegaţia românilor din Cercul electoral Marghita la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1919 de la Alba Iulia, care a hotărât Unirea pe veci a românilor din Austro-Ungaria cu România, a fost alcătuită din cinci deputaţi, aleşi prin vot deschis în adunarea publică de la Marghita, de vineri, 25 noiembrie, 1918: avocatul Iuliu Chiş, preotul Coriolan Manu, din Abrămuţ, preotul Ioan Popa, din Chişlaz, ţăranii Graţian Horogoş, din Sânlazăr, şi Gavril Cheregi, din Satu Barbă. Lor li s-au alăturat delegaţii de drept, din partea instituţiilor, precum şi numeroşi delegaţi voluntari, care au însoţit şi au protejat pe delegaţii oficiali. Între aceştia s-a găsit şi tânărul Ioan Cheregi, din Satu Barbă, fratele mai mic al lui Gavril Cheregi. El a pornit cu căruţa din Satu Barbă, la Marghita, pentru a lua trenul de Oradea către Alba Iulia. Dar în Marghita, în acel final de noiembrie 1918, era plin de trupe maghiare rebele, care doreau răzbunare pentru pierderea războiului şi distrugerea Imperiului Austro-Ungar. Între o trupă de asemenea militari secui rebeli şi grupul de delegaţi de la Satu Barbă are loc un conflict public în urma căruia tânărul Ioan Cheregi este răpit, torturat şi asasinat de secui, devenind prima victimă directă şi primul martir al cauzei Unirii Transilvaniei cu România. Fratele lui, Gavril Cheregi, a plecat mai departe la Alba Iulia şi i-a înscris numele în mod simbolic în Registrul de Unire de la Alba Iulia, iar jertfa lui pe altarul iubirii de neam şi ţară îl fac pe Ioan Cheregi nemuritor în memoria posterităţii. La întoarcerea de la Alba Iulia, Gavril Cheregi a adus un steag tricolor românesc, din cele care s-au aflat pe Câmpul lui Horea, pe care l-a dat primarului Ioan Fărcaş, din Satu Barbă, drept simbol. Steagul s-a aflat în Primărie, până în ziua de 18 aprilie 1919, adică în Vinerea Mare dinaintea Sfintelor Paşti. Atunci a venit în sat o patrulă de şase soldaţi maghiari călare (călăi!), care fugeau de armata română ce declanşase ofensiva din Munţii Apuseni către Tisa, pentru eliberera românilor. De la o femeie de rea-credinţă, Ana Ciontoş, au aflat de tricolorul românesc, care, de altfel, era legal deţinut de primarul Ioan Fărcaş. L-au arestat pe acesta de acasă, fără niciun drept, l-au dus la marginea satului, acolo l-au mutilat, i-au rupt unghiile, i-au scos ochii ca să nu mai vadă tricolorul, în faţa femeilor şi a copiilor care cereau să le lase primarul în pace. Drept răspuns, soldaţii l-au împuşcat pe Ioan Fărcaş, au încălecat pe cai şi au plecat. Aceasta a fost o răzbunare disperată şi sălbatică, precum au fost mai multe în Bihor în acele săptămâni. Primarul Ioan Fărcaş avea 50 de ani în acel moment şi ţinea o familie de şapte copii. Acum, familia nepotului său, Gavril Fărcaş, şi soţia acestuia, Eugenia, sunt preocupaţi de evocarea memoriei martirului Unirii, Ioan Fărcaş, acelaşi lucru făcându-l familia Remus şi Flavius Chereji în memoria familiei Cheregi. Satu Barbă - un sat erou Revolta şi represiunea de la Satu Barbă, din zilele de 24 iulie-6 august 1949 au fost urmarea punerii în aplicare a hotărârilor abuzive şi criminale, prin efecte, luate de Plenara din 3-5 martie 1949 a Partidului Muncitoresc Român, de transformare a agriculturii din România după modelul sovietic. S-a decis atunci să se treacă la o reformă de cooperativizare, care era mai mult ideologică decât economică şi avea ca scop fundamental schimbarea caracterului proprietăţii în mediul funciar, atât asupra mijloacelor (pământ, inventar agricol, animale), cât şi asupra forţei de muncă. Pentru ca mişcarea să fie posibilă, trebuiau anihilate forţele de opoziţie din vatra satelor, reprezentate de gospodarii cei mai buni şi bogaţi, care organizau prin tradiţie viaţa economică a satului. Ei au fost etichetaţi chiaburi şi exploatatori, au fost provocaţi, arestaţi, cercetaţi, deportaţi, li s-a confiscat averea fără procedură şi fără judecată. Împotriva lor s-a declanşat "lupta de clasă", care permitea orice şi a mers de la denigrare şi calomniere până la distrugere fizică şi asasinate. Faptul că majoritatea "chiaburilor", care forma fruntea satelor, ţinea de partidele istorice, în special de Partidul Naţional Ţărănesc, subliniază caracterul politic al răfuielii. Pentru a lipsi comunitatea sătească de putere şi voinţă, s-a conceput un plan secret de acţiune paralel şi descins din cel public, aprobat de Plenara amintită. Acest plan prevedea ridicarea imediată a produselor agricole de la ţărani, prin introducerea cotelor obligatorii pe fiecare familie, care mergeau până la 90% din producţia obţinută la arie. Şi mai prevedea eliminarea proprietarilor de batoze, ca să nu mai aibă rol contractual în comunitate, care se preluau de către deputaţii săteşti, iar batozele se socializau. Acest plan secret s-a pus în mâna autorităţilor locale şi a Securităţii pentru ducerea la îndeplinire prin orice mijloace. Întâmplarea a fost că în câteva judeţe, între care şi Bihor, s-a întârziat cu formarea registrelor pentru cotele agricole. Drept urmare, ca să nu se scape ocazia de a lua producţia de grâu direct de pe arie, s-a dat dispoziţia să nu se scoată batozele. Şi au urmat adunări publice de implementare a cotelor, precum s-a petrecut la Suiug, în ziua de duminică, 31 iulie 1949. Foametea mare din acel an făcut ca să crească aşteptarea şi nemulţumirea sătenilor faţă de oprirea batozelor, deoarece sperau în grâul cel nou pentru pâine. În tensiunea creată s-au produs acţiuni spontane de scoatere a batozelor, mai întâi în satul Margine, apoi la Satu Barbă şi la Ciutelec, rolul de iniţiativă avându-l mai ales femeile. Ele s-au adunat şi strigau că vor făină şi ulei ca să facă de mâncare la copii, apoi au pus mâna pe batoze şi le-au tras la arie, începând treieratul. Revolta de la Satu Barbă În ziua de duminică, 24 iulie 1949, la Satu Barbă, s-a răspândit vestea că batoza va fi luată de la proprietar, familia Romulus (Roman) Chereji şi va fi dusă în satul Margine, respectiv batoza luI Teodor Lenghel din Margine va fi adusă la Satu Barbă, autoritatea urmărind prin această mişcare să rupă legăturile contractuale dintre proprietarul de batoză, neamuri şi echipa de muncitori de pe arie. Totodată, s-a auzit că femeile de la Margine au scos cu forţa batoza lui Lenghel şi au pus-o în funcţiune. "La Margine se treieră!" Vestea aceasta s-a întins ca fulgerul pe văile Barcăului şi a Bistrei şi a generat adunări spontane în mai multe sate, care auzeau vuietul batozei de la Margine. La Satu Barbă, o mulţime de câteva zeci de persoane, formată din femei şi cei 21 de membri ai echipei de lucru pentru batoză, dornici de a-şi proteja locul de muncă, s-au dus în curtea familiei Chereji şi au luat batoza, curelele, cazanul pe care le-au tras cu mâinile, la deal, mai mult de un kilometru, aşezându-le în arie, unde le-au pregătit de lucru. Şi au început treieratul care a durat, mai cu întreruperi, cam patru zile. Văzând situaţia, de la Marghita s-a trimis un delegat de batoză care să înscrie grâul şi să reţină cotele cele noi. Ţăranii l-au legat pe acesta de roata cazanului şi nu l-au lăsat să le ridice recolta treierată. Diversiunea socială Directiva secretă a Partidului şi a Securităţii, de anihilare a proprietarilor de batoze, de eliminare a lor din funcţia de lideri ai satelor, de sechestrare a batozelor şi trecerea lor în folosinţa publică a fost însoţită de acţiuni propagandistice de imagine. Astfel, cazanul vechi cu aburi, cu care funcţiona batoza, a fost înlocuit cu un tractor nou de tip I.A.R Braşov. Asemena tractoare I.A.R., cu roţi mari ghimpate, în prealabil, au fost plimbate zile la rând dintr-un sat în altul, ca să fie văzute, fiind urmate de alaiul copiilor curioşi. Am urmat şi ei cu fratele meu Dumitru o zi întreagă un asemenea tractor, ce ne părea minunat, care a trecut pe traseul Ciutelec - Popeşti sau de la Almaşu Mare la Suiug. Dar, după asemenea acţiuni de imagine, a urmat represiunea dură şi sângeroasă. Împrejurarea că femeile din Satu Barbă au fost instigate de Ana Druţă, poreclită Ana Pauker, care era deputat sătesc, adică omul puterii celei noi, nu arată decât că în subsidiarul acţiunii funcţiona un conflict social surd, care a fost folosit cu abilitate şi ipocrizie pentru a crea situaţia din care să iasă vinovat proprietarul de batoză, în acest caz Romulus Chereji. Adunarea de la Suiug În amiaza zilei de duminică, 31 iulie 1949, la Satu Barbă, se desfăşura o serbare culturală, în timp ce peste deal, la Suiug, se ţinea o adunare, în care Partidul de la Marghita încerca să implementeze noile cote agricole. Dialogul nu a fost posibil, ţăranii din Suiug au respins planul cotelor, iar delegaţii partidului s-au retras, promiţând urmări. Peste câteva ore, au apărut la Suiug un camion cu trupe de securitate şi mai multe maşini mici, cu activişti de partid şi agenţi de securitate. Aceştia au început să urmărească, să prindă şi să aresteze oameni. Cineva de pe deal a strigat şi a dat alarma care s-a auzit în satele pe vale din jur, aşa că, în scurt timp, la Suiug s-au adunat sute de oameni din Cohan, Ghida, Săldăbagiu, Iteu, Dijir, Abram, Margine şi mai ales din Satu Barbă. Ei s-au opus forţelor de represiune şi au vrut să răstoarne camionul infamant. Acolo s-a tras în mulţime, au fost mulţi morţi şi răniţi cu armă de foc, între care şase din Satu Barbă, care au fost în primele rânduri: Ioan Fărcaş, Florian Floruţ, Carol Bandula, Patriciu Ciarnău, Gavril Druţă şi Vasile Duţă. Aduşi acasă în Satu Barbă, aceştia au urmat un destin diferit. Astfel, Carol Bandula şi Vasile Druţă au fost duşi la spitalul din Şimleu Silvaniei de către Ioan Cheregi, unde au fost bine trataţi şi au revenit acasă vindecaţi, după două săptămâni. Acolo, Securitatea a fost slabă sau chiar de partea oamenilor. În schimb, Ioan Fărcaş şi Florian Floruţ au fost duşi cu trenul la Oradea, fiind însoţiţi de mai mulţi localnici, între care şi Teodor Fărcaş, Emil Pop şi alţii. La sosirea în Oradea, au fost aşteptaţi de forţe ale Securităţii care i-au arestat pe însoţitori, iar pe răniţi i-au dus la spital. Acolo au fost rău trataţi, practic, fiind lăsaţi să reziste singuri până au murit. Familiile au fost anunţate despre moartea lor, dar nu s-a ştiut niciodată când şi unde au fost înmormântaţi în Oradea, fără participarea familiei. Represiunea de la Satu Barbă După revolta de la Suiug, s-a găsit necesar de către autorităţi să fie stins focarul de nesupunere de la Satu Barbă, unde batoza treiera în continuare, fără control public. Astfel că în noaptea de vineri spre sâmbătă, 5/6 august 1949, satul a fost înconjurat de trupe de securitate care au început căutarea şi arestarea celor periculoşi după o listă ce fusese întocmită în colaborare cu conducerea locală a partidului. De pe la ora 2.00 şi până dimineaţa au arestat peste 20 de persoane, care au fost suite sub pază în cele trei camioane ce veniseră în centrul satului. Între bărbaţi a fost arestat şi Romulus Chereji, proprietarul batozei incriminate. Pe la ora 9.00, când acţiunea de arestare s-a socotit încheiată, tovarăşul Cristea, secretarul Comitetului raional de partid Marghita, l-a strigat pe Romulus Chereji să coboare din camion că să meargă să-i arate batoza. Romulus Chereji a coborât şi a luat-o înainte, fiind urmat de o grupă de securişti în civil, dar înarmaţi. Au mers circa cinci sute de metri până pe râtul unde începea pământul lui. În locul acela a fost împuşcat de la spate fără somaţie, fără nicio explicaţie, a fost împuşcat chiar de două ori, deoarece după prima salvă Romulus Chereji s-a ridicat pe jumătate şi a întrebat ceva. Gura i-a fost închisă cu un nou ropot de gloanţe. După o declaraţie ulterioară a militarului Zadori, original din Chiribiş, care a fost de faţă, execuţia, de fapt asasinarea lui Romulus Chereji, a fost înfăptuită de către securistul Kuli Steer, evreu, originar din satul învecinat Margine. Represiunea a continuat la Marghita, unde au fost duse şi torturate mai multe zile 22 de persoane din Satu Barbă, fiind chestionate despre cine i-a organizat. Mulţi s-au ales cu boli grave din cauza bătăilor din care li s-a tras moartea prematură. Acum, în libertate, se cuvine să cunoaştem corect ceea ce s-a întâmplat atunci, să respectăm şi să cultivăm memoria publică a victimelor, care au căzut cu nevinovăţie în lupta cu puterile răului, atât în 1919, cât şi în 1949. Din acest punct de vedere, Satu Barbă are cea mai mare densitate de eroi şi martiri ai dreptăţii istorice, pentru care se cuvine să fie cinstit ca un sat-erou, iar martirii să rămână de-a pururi în tezaurul spiritual al neamului românesc. Parastasul martirilor, sfinţirea mormântului şi a troiţei, ce se va înfăptui mâine de către părintele Răzvan Rogoz la Satu Barbă, fac parte din actul de recunoştinţă şi justiţie creştină cu care suntem datori pentru eternizarea lor în inima comunităţii.