Primăvara mea... Nu mai sunt copilul acela naiv de odinioară, nu mă mai las învăluită de iubire ca şi atunci, când era de parcă pentru prima oară în viaţă descopeream oraşul, lumea din jurul meu. Întâia oară soarele-mi zâmbea, îmi inunda inima, sufletul, viaţa. Întâia oară vedeam florile, întâia oară miroseam iarba, întâia oară trăiam, eram eu şi nimeni şi nimic nu mă putea opri. Găsisem ceva, ceva stabil, care să merite, ceva care să-mi redea visul şi speranţa şi aveam de gând să apăr acel ceva, să-l ascund adând în sufletul meu, ferit de orice rău i-ar putea face lumea exterioară. Găsisem ceva. Aveam ceva. Ceva ce merita să lupt. Dar asta a fost atunci...în acea primăvară. Primăvara mea... Acum nimic nu pare să-mi fie de ajuns, orice rază timidă de lumină este alungată de norii şi întunericul sufletului meu, orice şansă ce mi se oferă îmi este insuficientă, nimic nu-mi pare înălţător, demn de zâmbetul meu, de o nouă luptă, o nouă speranţă. Se pare că mă afund în trecut, îl retrăiesc mereu şi uit prezentul, ignor sosirea viitorului. Totul îmi pare lipsit de sens şi dispreţuitor, orice efort îl găsesc zadarnic, mă învăluie o pasivitate şi o indiferenţă degradantă. Uit să râd cu poftă, uit să miros florile, uit să-mi sun prietenii...uit. E iarnă veşnic, soarele nu vrea să mai răsară şi mă întreb: Unde-i primăvara? Unde-i primăvara mea? N.R. Rubrica de faţă este deschisă tuturor adolescenţilor care vor să-şi exprime talentul prin încercări literare.