Aidoma unor "barbari" moderni, am trecut şi noi peste Alpii care separă Italia de continent, ca altădată cartaginezii lui Hannibal, cocoţaţi pe spinările elefanţilor africani, care i-au îngrozit pe soldaţii Romei. Numai că "elefantul" nostru este un autocar unguresc etajat, dedesubt suntem noi, bătrânii, iar deasupra, tinerii în rândurile cărora s-au mai rătăcit câţiva turişti în etate din Marghita. Noi, românii din Oradea, avem ghidul nostru, pe Victor, înalt cât o "campanilla" italiană şi tobă de istorie şi de istoria artei, iar cetăţenii români de etnie maghiară din Oradea şi Marghita au ghidul lor, un tinerel spilcuit, politicos, sigur de sine şi cu veleităţi de lider al grupului de elevi. Între cei doi ghizi ghicesc un fel de război subteran, benefic pentru noi, turiştii: fiecare încearcă să fie mai bun decât celălalt, ceea ce nouă ne convine de minune. Concurenţa, bat-o norocul să o bată! După ce am lăsat în urmă hotelul "Verdi" din Lido di Jesolo de lângă Veneţia, fiecare ghid încearcă să ne spună căt mai multe lucruri despre Florenţa. Florenţa (Firenze, în italiană) este, în primul rând, visul mărturisit la ceas de taină al oricărui iubitor de artă renascentistă şi de aceea deplâng pe acei profesori de belle arte, pictori, scenografi ori simpli dascăli de desen, oameni de cultură, poeţi şi artişti, care din pricina greutăţilor materiale nu apucă să vadă în timpul vieţii lor capitala Renaşterii europene. Nu este oraş în lume care să întreacă în număr cantitatea, dar şi calitatea de opere celebre ale acestui mare curent artistic şi literar, care şi-a întors faţa de la negurile Evului Mediu spre comorile uitate ale Antichităţii şi spre om. Iar într-o urbe binecuvântată în care şi conducătorii sunt artişti prin dragostea lor de frumos şi prin dărnicia de mecenaţi, fini degustători ai artelor, Renaşterea italiană nu avea cum să nu izbândească. Chiar şi Palazzo Pitti a fost lăsat aici, prin cel mai tulburător testament care există, florentinilor de către Anna Maria Lodovica din celebra familie domnitoare de Medici, cu a cărei moarte, în anul 1743, s-a încheiat în chip simbolic şi sugestiv stăpânirea seculară a dinastiei de Medici, care a început în anul 1434. Prin testamentul care fericeşte cetatea florentină şi prin ea lumea întreagă şi nu nişte nesătui de moştenitori, Anna Maria Lodovica lasă cu limba de moarte întreaga colecţie a familiei de Medici cetăţii sale şi cu obligaţia de a nu fi înstrăinată cu niciun preţ în afara Florenţei. Cu toate acestea, Napoleon nu s-a putut stăpâni să nu-şi însuşească câteva piese rare în timpul campaniei sale militare din Italia, cea mai preţioasă captură fiind Medici Venus, pe care florentinii nu o mai pot vedea la Galeriile Uffizi, ci în muzeul Louvre din Paris. Ajungem în cetatea de pe râul Arno în jurul orei 11.00. Coborâm din autocar şi ne îndreptăm spre Galeriile Uffizi. Ne aşezăm la o coadă lungă, tenace şi răbdătoare. Eh, câte nu mai îndură turistul de oriunde ar veni el de dragul artei! De-a lungul coridorului, mai mulţi pictori autorizaţi şi cu etichetă în piept execută pe loc portrete ale turiştilor doritori să-şi vadă chipurile pe hârtie contra sumei de 50 de euro. Pe unul din aceşti pictori îl cheamă Marco Ramazotti şi desena cu dexteritate chipul unei englezoaice, care nu se putea abţine să nu râdă din când în când, spre iritarea tăcută a artistului. Îmi pierd răbdarea cu statul la coada care îmi aduce brusc aminte de coada la lapte la care stăteam dis-de-dimineaţă la Marghita, pe vremea când eram acolo jurisconsult şi ies din grupul de turişti oradeni. În firidele de lângă Galeriile Uffizi, am ocazia să văd statuile lui Francesco Petrarca, Dante Alighieri, Giovanni Boccaccio, Niccolo Machiavelli, Amerigo Vespucci, Galileo Galilei, Paolo Mascagni, Michelangelo Buonarotti, Leonardo da Vinci, Bernardo Cellini, Guido Arettino, toate expuse în Piazzale degli Uffizi. Este aproape ora 14.00 şi încă nu avem bilete. Creşte nervozitatea şi ne chinuie setea la această coadă cu turişti din toate colţurile Europei şi lumii întregi. Pentru ca atunci când spui Florenţa, imediat adaugi: Galeriile de artă Uffizi! În sfârşit, îmi iau în primire "biglieto dingreso" (bilet de intrare) contra sumei de 6,5 euro. Nu-mi vine să cred că mi se îngăduie să intru în Paradisul Renaşterii, întorc biletul pe ambele feţe, citesc cu voce înceată: Firenze Musei - Galleria degli Uffizi, il Museo chiude alle ore l8.35, data: mercoledi,11 aprile 2007, ingresso prevista l4.38 - l4.45, prezzo: 6,50 euro. Îmi pun cu grijă biletul în buzunar, dar iar îl scot, îl frământ mereu între degete, în final, mi-l pun în buzunarul cămăşii, lângă inimă. Uffizi înseamnă ... "Birouri". Celebra galerie "Uffizi" râvnită a fi văzută de toţi îndrăgostiţii de frumos din lume îşi datorează numele... birourilor de magistraţi, notari, avocaţi, alţi funcţionari publici care şi-au desfăşurat cândva activitatea acolo. Clădirea a servit, iniţial, oamenilor legii. Ce ironie a sorţii! Birocraţia judiciară şi funcţionarească a fost alungată, în sfârşit, aici, în Florenţa de frumuseţea Artei! De s-ar putea întâmpla în mai multe locuri de pe pământ această minune, oamenii ar fi cu mult mai buni, mai frumoşi, mai bogaţi sufleteşte, mai apropiaţi de bunul Dumnezeu! Dar cum de au ajuns birourile magistraţilor, notarilor, funcţionarilor etc. să se preschimbe în saloane elegante care să găzduiască opere de artă? Cosimo I de Medici (1519-1574) îi cere lui Giorgio Vasari să conceapă un nou palat cu două aripi situat "pe fluviu, dar şi aproape în aer "pentru a-i găzdui pe magistraţii Republicii, adică "birourile" (uffizi), administrative şi judiciare ale Ducatului de Toscana. Cinci ani mai târziu, acelaşi Vasari realizează în câteva luni galeria aeriană, care leagă Uffizi de Palatul Pitti, noua reşedinţa a dinastiei de Medici, trecând ca şi azi deasupra lui Ponte Vecchio şi aproape de Biserica Sânta Felicita, înainte de a se termina în Giardino dei Boboli (grădina Poporului). Aşa s-a născut celebrul "coridor Vasari", o unire urbanistică însolită, îndrăzneaţă, unică în lume: punctele nevralgice ale Florenţei, fluviul Arno, Ponte Vecchio, Palatul Pitti, centrele de putere sunt unificate printr-un coridor supraînâlţat, deasupra poporului de rând, acest pasaj fiind rezervat doar mai marilor de la Curtea Ducelui florentin. Dar abia Francisco I, fiul temutului Cosimo I, a creat primul sâmbure al Galeriei. Acest om profund contemplativ şi-a decorat cabinetul ducal (studiolo) din Palatul Signoriei legat de Uffizi printr-un pasaj supraînălţat - cu picturi rare şi obiecte preţioase. Către 1581, el preschimba ultimul etaj al birourilor magistraţilor în galerie de artă, un loc destinat pentru plimbare şi contemplare a tablourilor. În anul 1586, el cere eclecticului Bernardo Buontalenti să construiască şi teatrul dinastiei de Medici, care va ocupa la înălţime în aripa de est primul şi al doilea etaj actual al edificiului, un loc unde se ţineau spectacole memorabile şi unde azi se află o colecţie de grafică şi alte săli de expoziţie. Închis de mari vitralii, galeria este împodobită cu statui antice şi decorată pe tavan cu fresce mitologice. Astăzi, colecţia de la Galeriile Uffizi este atât de bogată, încât multe din capodopere sunt ostracizate în depozite din lipsă de... spaţiu. Mereu se poartă tratative de extindere a galeriilor, dar fără niciun rezultat. Deocamdată, Italia îşi permite luxul incredibil de a nu expune tot ce are! Pentru că o vizitează suficienţi turişti. Directorul muzeelor din Florenţa, dl. Antonio Paoluci, într-un cuvânt înainte la o carte despre Uffizi, scrie negru pe alb: "Ghidul perfect, definitiv al muzeelor, nu importă ce muzeu, nu există, nici nu poate exista. De secole întregi, oameni de litere, cercetători, călători şi vulgarizatori de orice limbă şi neam au încercat să povestească ceea ce adăpostesc muzeele florentine. Ei s-au străduit să explice raţiunea fascinaţiei lor, au încercat să conducă pas cu pas vizitatorul în mijlocul picturilor şi sculpturilor, fie el un simplu profan, dar plin de bună credinţă, fie un intelectual rafinat şi exigent". Impozantul edificiu în formă de U, situat în chiar inima oraşului, atrage ca un magnet. În urma noastră, alţi călători se aşază liniştiţi la coadă. Dacă n-ai văzut Galeriile Uffizi, degeaba ai trecut prin cetatea florentină! Un colţ de paradis se ascunde aici, poate singurul loc din lume în care frumuseţea a biruit justiţia - şi la propriu şi la figurat - şi pentru a vedea această minune merită să străbaţi tot mapamondul. Măcar să vezi tablourile "Primavera" şi "Naşterea lui Venus" a lui Botticelli, despre care ai auzit atâtea şi pe care le-ai văzut doar prin nişte albume. Dar cum e oare când te afli în faţa lor?