Bolşevizarea Ungariei şi violenţele comise asupra populaţiei româneşti din teritoriile ocupate i-au determinat pe comandanţii armatei române să decidă înaintarea treptată în Transilvania. Puşi în faţa faptului împlinit, comandanţii aliaţi nu s-au opus, dimpotrivă, şi-au dat seama că doar armata română poate rezolva tulburările din Ungaria.

 

Planificarea ofensivei

Pe 16 aprilie a început înaintarea armatei române în zona neutră, spre vest peste Munţii Apuseni şi înspre nord spre Maramureş. Ordinul de operaţii prevedea şi faptul că trupele române nu vor depăşi linia fixată la Paris, respectiv Hust - Satu Mare - Carei - Oradea - Salonta. Deoarece trupele ungureşti aveau superioritate numerică şi guri de foc mai multe, planul de operaţii român a ţinut cont de aceste aspecte, preconizând o concentrare și o economie a forțelor care să maximizeze avantajele trupelor române.

A fost prevazută o acțiune hotărâtoare în sectorul de nord, între valea Someșului și cea a Crișului Repede, executată de un grup principal de forțe (3 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie și un detașament mixt). Această acțiune s-a dat printr-un atac al DI 7 la centrul sectorului, pe direcția valea Corundului - Zalăului - valea Crasnei - Carei și un atac executat de DI 6 la aripa stângă, pe valea Crișului Repede, pe direcția Ciucea - Oradea. Legătura între cele două atacuri urma să fie menținută de către un detaşament comandat de colonelul Cristofor, format din 3 batalioane și 3 baterii din divizia a 6-a, pe direcția văii Barcăului. Grosul Diviziei a 2-a cavalerie urma să fixeze inamicul pe valea Somesului, iar după ce atacurile diviziilor 6 și 7 vor clătina apărarea inamică, Divizia a 2-a de cavalerie urma să avanseze spre Satu Mare, urmând să i se alăture de la Divizia a 7-a brigada a 2-a roșiori (atașată inițial aici), brigadă ce urma să avanseze spre nord, de pe frontul Diviziei a 7-a, pentru a menține legătura cu Divizia a 2-a de cavalerie. Acoperirea la nord urma să fie executată de detașamentul mixt comandat de generalul Olteanu, pe valea Tisei, dinspre Sighetu Marmației. Rezerva grupului de nord o constituia DI a 16-a ardeleană, chiar în spatele DI 7. Un atac secundar urma să fie dat în sectorul de sud al frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, de către Divizia 2 vânători. Rezerva generală era asigurată de Divizia Infanterie a 18-a ardeleană și Divizia 1 vânători.

Regele Ferdinand şi generalul Traian Moşoiu trec în revistă trupele din Grupul de Nord

Planul Comandamentului român era cel mai bun, în condițiile date, atât din punct de vedere al concepției, cât și al posibilității de execuție, experiența celor doi ani de război spunându-și cuvântul. În primul rând, ținea cont de natura terenului și dispunerea forțelor amice și inamice, precum și de considerațiile tactice și strategice. Forțele ungurești erau comasate în defileurile Tisei (la nord), Someșului, Ciucea (la centru) și defileul Ciuci (la sud, pe valea Crişului Alb). Aceste văi compartimentează Munții Apuseni și deschid căi de invazie spre câmpie, odată trupele debușate ivindu-se posibilități bune de manevră, care pot da peste cap apărarea inamică. De exemplu, o înaintare viguroasă pe valea Corundului ar întoarce rezistența inamică de pe Munții Bicului, iar una în pe valea Zalăului și a Barcăului ar întoarce rezistența de pe înălțimile din jurul Șimleului-Silvaniei și de pe Munții Plopişului (Rezului). Pe ansamblul operațiunilor, debușarea ofensivei peste regiunea muntoasă dintre Someș și Barcău ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, în special din defileurile Crișurilor. Regiunea dintre Someș și Crișul Repede este cea mai potrivită pentru dezvoltarea operațiunilor de la vest la est, deoarece ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, unde rezistența se poate face în condiții mai bune, dată fiind configurația terenului.

Mai mult, între Someș și Crișul Repede erau grupate cel mai multe și mai bine organizate forțe ungurești, care puteau fi mai ușor aprovizionate cu trupe din linia a doua. Flancul de nord al trupelor române era descoperit, pe când cel sudic era acoperit de trupele franco-sârbe aflate în Banat, care, deși nu coopereau cu trupele române, pot fi considerate aliate, probabilitatea ca trupele maghiare să încerce un contraatac pe aici fiind practic nulă. Mai ales că ungurii căutau să facă legătura cu Rusia sovietică prin nordul Maramureșului și Galiția, în așa fel încât să întoarcă întregul front românesc.

În concluzie, concepția Marelui Cartier General român era o acțiune hotărâtoare cu grosul forțelor în centru - între Someș și Crișul Repede -  pentru a respinge forțele inamice și a le întoarce apărarea. O acțiune secundară era prevăzută pe valea Crișului Negru și Alb, până la linia Beiuș - Sebiș (depresiunea Zărandului), de fixare a inamicului și blocarea lui în a-și deplasa ajutoare spre sectorul destinat spre rupere. De asemenea, acoperirea dreptei dispozitivului de atac cu minimul de forțe pe valea Tisei.

Economia forțelor s-a realizat prin concentrarea în sectorul de rupere a unei mase puternice de trupe, aproximativ 35.000 de soldaţi grupați în 3 divizii de infanterie și una și jumătate de cavalerie (37 batalioane, 26 escadroane și 23 de baterii de artilerie) față de cei 18.000 de unguri cu 15 baterii de artilerie din linia întâi a sectorului. Din acest grup, un detașament mixt comandat de generalul Marcel Olteanu, format din 2 batalioane, 8 escadroane și o baterie urma să asigure valea Tisei în Maramureş. Pentru acțiunea secundară, pe văile Crișului Alb și Negru, precum și pentru acoperirea pe valea Mureșului, acţiona Divizia 2 vânători, întărită cu Regimentul Beiuş și un detașament din Divizia 1 vânători, un total de 12.000 de oameni față de 4.500 de unguri din linia întâi. Rezerva românească era compusă din 16.000 de oameni (2 divizii), față de 48.000 de unguri cu 60 de guri de foc în linia a doua.

În concluzie, Grupului de Nord, condus de generalul Traian Moșoiu, îi revine misiunea cea mai dificilă, cu cea mai înaltă responsabilitate. (Va urma)

(SURSE - General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei, Editura Militară, 2009; Glenn E. Torrey - România în Primul Război Mondial, Ed. Meteor, 2014; Cristian Negrea, Războiul româno-ungar de la 1919)

Explicaţii foto-galerie:

1. Regele Ferdinand îl decorează pe locotenetul Ghica din Regimentul 14 artilerie
2. Regele Ferdinand şi generalul Traian Moşoiu trec în revistă trupele din Grupul de Nord
3. Membrii Comandamentului Trupelor din Transilvania, în mijloc generalul Constantin Prezan (colonelul Ion Antonescu, imediat în spatele lui)
4: Suveranii României decorează soldţi distinşi în luptele din Transilvania

Citeşte pe aceeaşi temă: Războiul româno-ungar din 1919 – Ofensiva din aprilie 1919 (II)