Pe 9 august germanii au aruncat în luptă Corpul XVII comandat de generalul Wenninger, din care făcea parte şi Divizia 62 Infanterie austro-ungară. Un regiment al acesteia din urmă era compus în majoritate din rezervişti cehi sosiţi din Italia, sleiţi de puteri şi care aveau nevoie mare de întăriri.

 

Atacuri şi contraatacuri (9-11 august)

 

Atacul început de această divizie împreună cu D115I germană a înaintat la început, dar a fost dată peste cap de un contraatac rusesc. Comandamentul german era informat că... „au dispărut 2.500 de soldaţi... probabil au trecut la inamic. Altfel, dispariţia este inexplicabilă. Această divizie nu are capacitate de luptă.” Pentru a preveni distrugerea frontului pe această direcţie (Panciu-Muncelu), au fost aduse primele unităţi ale Corpului Alpin Bavarez, iar până la intrarea tuturor trupelor în dispozitiv, timp de trei zile, aici a fost o relativă acalmie. Atacurile au continuat în sectorul comandat de Morgen, la vest de linia ferată Focşani-Mărăşeşti. Trupele ruseşti au fost alungate relativ uşor, dar rezistenţa românilor a fost feroce, aceştia „s-au retras, dar numai pas cu pas şi cu contraatacuri energice.” Pierderile au fost grele de ambele părţi.

Pe 10 august generalul Morgen a reluat atacurile şi, după ce a obligat trupele române să se retragă la nord de calea ferată Mărăşeşti-Tecuci, comandamentul româno-rus a ordonant o contraofensivă pe toată lungimea frontului. După ce trupele ruse au înaintat relativ uşor şi au ocupat vechile amplasamente, au dat repede înapoi sub presiunea repetată a germanilor. În acest moment generalul Alexandr Ragoza, comandantul Armatei a IV-a, a anulat în mod unilateral ofensiva. Divizia 9 Infanterie română deja înregistrase pierderi semnificative, dar a urmat ordinul Marelui Cartier General (MCG) de a continua ofensiva, Regimentul 34 ajungând la liniile germane, unde a fost lovit de artileria inamică, iar efectivele s-au reîntors în tranşee. Din cei 3.020 de oameni câţi avea Regimentul 34 în momentului atacului, rămăseseră în viaţă 250 de soldaţi şi patru ofiţeri. Generalul Scărişoreanu (comandantul D.9 Inf.) a suspendat atacul.

Şi Divizia 5 Infanterie a trecut printr-un calvar în tentativa de a recuceri localitatea Doaga, unde un regiment a avansat până la 200 de metri de poziţiile germane, dar au fost oprite de tirul puternic. Trei atacuri puternice au fost respinse, de fiecare dată nemţii răspunzând cu contraatacuri, respinse, la rândul lor. Bătălia de la Doaga s-a sfârşit într-un impas sângeros.

Raportându-i lui Berthelot, maiorul francez rezuma astfel lupta din 10 august: „Lupta a fost cruntă, 5.000 de oameni au fost ucişi sau răniţi, o adevărată bătălie.” Calculele de după război au arătat că pierderile românilor în această zi au fost cumplite: 4.795 de oameni, inclusiv 1.200 prizonieri. 10 august 1917 rămâne în istorie drept una dintre cele mai sângeroase zile ale Bătăliei de la Mărăşeşti.

În ciuda pierderilor mari, trupele româno-ruse reiau pe 11 august ofensiva. Din nou, trupele ruse dau înapoi, lăsând ofensiva în sarcina românilor, care, după progrese nesemnificative, sunt silite să dea înapoi. Forţele lui Morgen se aflau acum la extremitatea de sud şi de sud-vest a oraşului Mărăşeşti. Totuşi, după o săptămână de lupte grele, imperialii aveau puţine motive de optimism. Comandantului Mackensen i se raporta că puterea de luptă a trupelor germane era redusă ca urmare a pierderilor grele şi că pentru a continua bătălia trebuie să fie completate rândurile soldaţilor şi ofiţerilor. Însă OKM (Comandamentul Mackensen) nu mai avea alte rezerve la dispoziţie, în schimb, românii - în ciuda pierderilor îngrozitoare (11.724 de oameni) – aveau resurse la dispoziţie: patru divizii (DI 10, DI 13, DI 14, DI 15), la care se adăuga Corpul VIII rus (evidenţiat la Mărăşti) şi Divizia de Cavalerie Zamurskaia.

 

Bătălia de la Panciu (12-14 august)

 

Din seara zilei de 11 august presiunea asupra Mărăşeştiului a scăzut timp de aproape o săptămână, în primul rând, din cauza pierderilor mari de ambele părţi. Prizonierii germani susţineau că pierderile suferite au redus efectivul unei companii la 60-70 de oameni în Divizia 12 Infanterie bavareză şi chiar la 20-30 de oameni în cadrul DI 89. Generalul Eremia Grigorescu a respins presiunile MCG de reluare a contraofensivei tot din cauza pierderilor suferite, dar a ordonat ca toate unităţile româneşti „să menţină cu orice preţ poziţiile până la noi ordine.” Centrul operaţiunilor militare s-a mutat din nou spre nord-vest, unde Corpul XVIII comandat de generalul Wenninger a reluat ofensiva, Coprul Alpin bavarez a trecut râul Putna, îndreptându-se spre Şuşiţa. Deşi era secat complet de vara toridă, acest râu vijelios în timpul precipitaţiilor montane abundente era un obstacol formidabil, aflându-se sub tirul ruşilor de pe malul înalt de 50 de metri. În 12 august nemţii au trecut la atac în valuri, după un tir intens de artilerie care a transformat pietrele din albia râului într-o ploaie de şrapnele. Ruşii s-au retras buimăciţi, dar au stabilizat cumva linia frontului în Satu Nou, unde au opus o rezistenţă tenace. O violentă furtună de vară a oprit luptele, soldaţii adunând apă în căşti pentru a-şi potoli setea. După o oră germanii şi-au reluat înaintarea, iar ruşii s-au retras din nou, iar la căderea întunericului trupele germane au ocupat Panciu. În noaptea de 11 spre 12 august MCG l-a înlocuit pe generalul Cristescu la comanda Armatei I cu generalul Eremia Grigorescu, perioadă care a pus capăt unei crize de autoritate care se instalase între comandamentul de front al trupelor româno-ruse. Grigorescu s-a dovedit a fi o alegere inspirată pentru conducerea Armatei I, fiind un comandant de front experimentat. Era deja faimos pentru promisiunea făcută încă în 1916 că „pe aici nu se trece”. Ştia să le vorbească trupelor, prin mesaje emoţionante făcea apel la patriotism şi sacrificiu, insuflând trupelor spirit de rezistenţă.

 

Prima bătălie de la Muncelu (14-15 august)

Succesul de la Panciu a grăbit comandamentul german să ordone atacul pe direcţia Muncelu, ameninţând direct flancul Armatei a II-a a lui Averescu. Cunoscând intenţiile inamice comandamentul român a decretat că „înaintarea duşmanului trebuie oprită”, pentru a nu lăsa un gol periculos între cele două armate române. Au fost aduse Diviziile 10, 13 şi 14 Infanterie, alături de Corpul VII şi Corpul VIII ruseşti. Atacul iniţial din noaptea de 13 spre 14 august a fost oprit, ba chiar Corpul VIII rus şi DI 15 română au trecut la contraofensivă. Dar, aşa cum raporta generalul Henri Mathias Berthelot la Paris, „ruşii sunt instabili. O dată contraatacă plini de energie, altă dată aceleaşi trupe se retrag dacă sunt bombardate.”

Luptele au continuat intens în 15 august, când germanii au făcut câteva progrese minore, dar frontul nu a fost spart. „Corpul Alpin”, raporta reprezentantul imperial la OHL, „a fost respins de mai multe ori în urma unor puternice atacuri ruso-române.” Şi în această bătălie ambele părţi au avut pierderi considerabile. Când a început bătălia pentru Muncelu, generalul Mackensen a sosit de la Bucureşti pentru a asista la ea, fiind optimist în obţinerea unei victorii decisive. După ce şi-a petrecut toată ziua de 15 august în vârful Măgurii Odobeşti, supraveghind desfăşurarea luptei, era mai puţin încrezător. A doua zi scria: „Ieri am făcut din nou aproape 4.000 de prizonieri. Dar aşa nu va scădea numărul inamicului. Ruşii şi românii aduc mereu divizii noi.”

Explicații foto:

1. Generalul Eremia Grigorescu în fruntea unui grup de ofiţeri pe front
2. Mărăşeşti, prima linie românească de apărare
3. Prizonieri germani capturaţi de români la Mărăşeşti
4. Artilerişti români într-un amplasament camuflat

(Va urma)