Cuvântul, miracol suprem al omenirii, bogăţie fără valoare, dar nepreţuit. Îmbinarea slovelor e o adevărată artă, aşadar cuvântul este o artă imobilizată pe hârtie. Foaia albă mă sperie, începutul oricând e dificil. Ce oare e mai potrivit? Toate gândurile acestea mă abat de la esenţial, de la mesajul pe care vreau să-l transmit, sentimentele, ideile toate mă copleşesc, se îmbină şi creează în mintea mea un haos. Mă concentrez din nou şi decid să scriu despre ce îmi este familiar, despre mine. Oare ştiu despre ceva sau cineva mai multe decât despre mine şi viaţa mea? Probabil e singura posibilitate de a mă deschide, de a mă expune cu toate slăbiciunile mele, defectele mele, calităţile mele, fără frica de a fi criticată, dispreţuită, pentru că în cel mai rău caz le păstez pentru mine, ţinându-le în jurnalul personal. Aşadar, încep. Primul cuvânt, al doilea mai departe îmi vine mai uşor, ideile parcă curg din mine. Simt că nimic nu mai contează în jurul meu. Sunt compleşită de scris, se termină o foaie. Mă hotărăsc s-o recitesc pentru a vedea ce am reuşit. Prima greşeală, probabil cea mai gravă: nu poţi aprecia un lucru incomplet, rupt, neterminat, însă nu mă pot abţine… Rămân nemulţumită de rezultatul meu, nerealizând că nu este produsul final, ci doar începutul. Rup foaia şi o arunc la gunoi. Încep alta… De data aceasta este mai simplu. Am “experienţă”, însă îmi promit de acum să nu o mai recitesc până nu termin. Fie cum o fi! Până la urmă, totul se poate modifica. Trebuie doar să parcurg întreg traseul, ca să-l pot valorifica. A cincea pagină e pe sfârşite. Simt o uşurare, nu mă întrerup. Scriu în continuare, grăbită să pun în pagină tot ce cred că e important şi interesant. Nu ştiu cât timp a trecut. Probabil mult, pentru că deja se făcuse întuneric afară, rari trecători spre căminele lor, spre căldura familiei. Mă uit din nou la masa pe care am scris şi zâmbesc. Oare îmi va plăcea ce am scris? Un sentiment de goliciune mă pătrunde. Ce am avut eu mai preţios se află acum pe aceste foi: idealuri, visuri, imagini care m-au impresionat, de altfel întreaga mea viaţă. Zâmbesc. Este un nou început. Toate celelalte rămân doar amintiri, cărora le voi duce un dor dulce. Evaluarea, nu reîntâlnirea cu mine însămi, este adevărata esenţă a recitirii. Aşadar, grăbită, mă pun mai confortabil şi pornesc spre întâlnirea cu mine însămi.