Democraţia a crescut greu, în odaia în care comunismul şi-a dat, timp de peste două decenii, sfârşitul. Duhoarea a otrăvit aerul, ţintuind încremenite, ca într-un insectar, speranţele. O mare parte din vieţuitoare, peste trei milioane, au fugit pe sub uşă, ori s-au strecurat prin crăpăturile pereţilor, în alte lumi. Cei rămaşi, în aerul rarefiat şi aproape irespirabil, s-au târât încercând să construiască ceva. Nu a venit nimeni să deschidă larg ferestrele.      

 

Speranţa a fost legată întotdeauna de generaţia tânără, educată altfel, deschisă la minte şi dornică să pună România în rând cu celelalte ţări. Au fost două decenii ca-n vestul sălbatic, în care foştii comunişti, infiltraţi peste tot, au făcut bani, au furat, minţit, manipulat. Totuşi, gândindu-se să-şi mai spele din păcate, au pus România pe drumul ei firesc, spre Europa. Poate copiii lor nu vor pleca la muncă în alte lumi şi îşi vor găsi fericirea lângă ei, în ţară. Generaţia tânără, dădea speranţe. Am cunoscut personal în Oradea câţiva tineri care aveau idealuri, care voiau să se implice, să schimbe lucrurile. Pentru asta însă, era musai „să se facă fraţi cu dracu` până trec puntea”. Pe unii i-a adus tata de mână la partid, pe alţii i-au promovat oamenii politici din diferite partide, alţii au trădat organizaţiile politice în care s-au înscris, trecând la altele. E normal, credeam atunci. Trebuie aplicată „reţeta”, nu există altă posibilitate. Trebuie să dea din coate, să se facă prieteni cu toţi slinoşii şi manipulatorii, să nu le sublinieze incompetenţa, corupţia, proasta creştere etc. Schimbarea vine cu strângere de dinţi, cu clemă pe nas şi capul întors în cealaltă parte. Din păcate, după câţiva ani, tinerele speranţe s-au pierdut în încrengătura de interese, de lupte mărunte şi obscure. Au devenit muţi, surzi şi timizi. E greu să vorbeşti despre corupţie, când ştii că şeful tău de partid are firma lui personală cu care face „învârteli” ca să ai pişcoturi pe masă la adunările de partid. Dacă ai vorbi despre plagiatori ai vorbi despre funie în casa spânzuratului, dacă te deranjează ceva din partid trebuie să taci ca să nu fii acuzat de „indisciplină de partid”. Cu presa nu vorbesc decât cei desemnaţi. Unii lâncezesc în umbra unor personaje carismatice, a căror personalitate le paralizează orice idee, orice intenţie de a face lucruri. Tinerii, plini de speranţe, care voiau să schimbe România, se dau acum cu o tonă de gel şi sunt plimbaţi ca moaştele pe la adunări, sunt scoşi în faţă ca la circ, doar pentru a li se arăta românilor că partidele se înoiesc, că au sânge proaspăt. Locurile călduţe de la birou, munca puţină şi banii mulţi, anturajul select i-a transformat într-un fel de funcţionari încântaţi de propria persoană când se uită în oglindă. Ce s-a întâmplat însă cu visele şi idealurile acestor oameni? S-au topit, strivite de tot felul de datorii. Faţă de şefii care le-au pus lingura şi furculiţa în mână, faţă de colegul care i-a pus soţia, tata, mama, sora etc. într-o funcţie importantă, faţă de „virilul” cu care se salută cordial masculul alfa din fruntea partidului, de la Bucureşti. Pe ei nu i-a făcut talentul, priceperea, dorinţa, calităţile sau oamenii care au văzut în ei un licăr de speranţă, politicieni, i-a făcut exact cei despre care spuneau că trebuie schimbaţi înainte de a intra în politică. Faţă de ăia vor fi datori toată viaţă.

În Oradea, lucrurile se schimbă în jur, oameni cu proiecte importante îmbunătăţesc infrastructura, se încearcă o reinventare a vieţii culturale, a turismului. Unde sunteţi voi, tinerii aceia care voiaţi să rupeţi lumea în două în urmă cu câţiva ani? Când veţi avea părul alb şi vă vor întreba copiii ce aţi făcut pentru lumea în care ei vor trăi, ce le veţi spune? Că aţi câştigat bătălii electorale, că aţi livrat replici tăioase şi nu aţi ridicat mâna în consiliul local, că v-aţi plimbat pe la televiziuni şi aţi ţinut cuvântări răsunătoare la partid, că v-aţi plimbat cu avionul de la Bruxeles la Bucureşti, că aţi plimbat jurnaliştii de la o lucrare la alta, lucrări la care voi nu aveaţi nicio contribuţie, că aţi tăiat paglici la proiecte făcute de altcineva? Ce le veţi spune?

Fiecare dintre noi are la dispoziţie o jumătate de secol (plus sau minus) în care poate schimba ceva, poate face ca existenţa lui să nu fie în van. Simţiţi că existenţa voastră se consumă cu vreun rost?