Răsfoind (vorba vine, căci internetul n-are... file! - n.n.) presa străină (ediţia din 24.04.2008 a publicaţiei "Magyar Nemzet" din Ungaria), aflăm că legislativul nostru local, respectiv Consiliul Local al municipiului Oradea: "... a decis prin votul majorităţii consilierilor ca podul din centrul oraşului să nu poarte, cel puţin deocamdată..." (se spune în acel material) - denumirea "Sfântul Ladislau", aşa cum propusese un consilier local al UDMR.
Din documentaţia de şedinţă a Consiliului Local am aflat că preşedintele Comisiei Juridice a fost cel care a cerut scoaterea de pe ordinea de zi a acestei propuneri, întrucât, chiar dacă era avizată de Comisia specială pentru stabilirea denumirilor la nivelul judeţului Bihor şi se spunea că fusese însuşită public de către primarul Oradiei, nu întrunea condiţiile impuse prin legislaţia în vigoare pentru a putea fi dezbătută în respectiva şedinţă a legislativului municipal. Un mucalit ar spune că în Oradea se mai întâmplă şi lucruri normale, după ce, în urmă cu circa cinci ani, acelaşi Consiliu Local a fost de acord cu reaşezarea pe amplasamentul din perioada incidenţei Diktatului de la Viena a monumentului închinat "eroilor" care s-au luptat cu armatele române conduse de generalul Traian Moşoiu, încercând să împiedice punerea în aplicare a celor hotărâte la Conferinţa de Pace de la Paris. Un cărturar de pe la noi, fost consilier local, spunea că nici "martirii" pentru care a fost instalată o placă întru comemorare pe Biserica Sfântul Ladislau (mulţi dintre noi ne aducem aminte cât a avut de pătimit fostul arhiereu ortodox al locului prin anii '70 din secolul trecut, atunci când s-a opus poruncii "sistemului" de a dărâma acest locaş de cult!) nu ar fi fost cei care au apărat cu preţul vieţii podul pe care toţi locuitorii Oradiei îl recunosc drept Podul Ferdinand (denumire consacrată la vremea când pe locul actualei statui a lui Mihai Viteazul se găsea monumentul închinat celui mai reprezentativ monarh al României), ci chiar ei l-au aruncat în aer.
Ce-ar vrea distinşii noştri vecini europeni? Ar vrea ei, oare, ca tot ce mişcă în oraşul acesta să poarte nume de rezonanţă maghiară? Nu cer prea mult? Orgoliile lor înseamnă, oare, mai mult decât demnitatea românilor, care, în Oradea sunt de circa patru ori mai numeroşi? La asta se rezumă europenismul lor mult trâmbiţat în orice împrejurare?