Tentativa de a bloca candidatura doctorului Oprescu la Primăria Capitalei a demonstrat încă o dată, dacă mai era cazul, că în politica românească e ca-n mafia siciliană, ai îndrăznit să o iei pe cont propriu, sistemul va încerca să-şi regleze şi el conturile cu tine. Candidatura lui Oprescu fusese invalidată de către BEM, iar mai apoi, de către Tribunalul Bucureşti, pe motiv că unele semnături nu conţineau toate datele de identificare prevăzute de lege.

Ulterior, Curtea de Apel a admis contestaţia depusă de Sorin Oprescu, decizia fiind una definitivă şi irevocabilă. Recent, Doina Mocanu, pensionară, a contestat candidatura lui Oprescu, invocând anumite materiale de presă, care vehiculau acuzaţia că la alcătuirea listelor de semnături au fost folosite bazele de date ale Spitalului Universitar din Bucureşti. Tribunalul şi Curtea de Apel au respins contestaţia, iar telenovela semnăturilor continuă şi are toate şansele să devină şi temă de campanie electorală. Povestea a mirosit de la-nceput a blat, iar comparaţia între fotbal şi politică se impune de la sine. Şi aici, cineva a aruncat bricheta, cu gândul că Oprescu ar putea pierde la masa verde. Partidele politice sunt ca şi cluburile de fotbal, nu mai contează interesul echipei, ci doar al patronilor, care fac jocurile între ei, de multe ori fiind sacrificaţi jucătorii sau antrenorii proprii. Politica nu este departe de această realitate. Grupurile de interese, din fiecare partid, leagă şi dezleagă alianţe împreună, iar în exterior partidele apar pentru marele electorat ca nişte echipe, care par gata să-şi dea viaţa pe teren pentru culorile clubului. Această realitate a sistemului ticăloşit, de care pomenea doctorul Oprescu, este una cât se poate de vie în sânul clasei politice. Problema este că, la fel ca şi alţi politicieni, şi Sorin Oprescu stă pasiv în interiorul sistemului ticăloşit şi nu reacţionează decât atunci când acesta se întoarce împotriva lor. Atacul la adresa sistemului ticăloşit nu-i uneşte însă pe Traian Băsescu şi pe Sorin Oprescu. În primul rând că Băsescu a jucat în 2004 comedia victimizării proprii pentru a putea părea cavalerul dreptăţii în ochii electoratului. Timpul a demonstrat nu numai că Traian Băsescu nu era împotriva sistemului ticăloşit, ba dimpotrivă că era însăşi expresia lui. Ceea ce nu se poate spune despre Sorin Oprescu, lui i se poate reproşa cel mult faptul că, atâta timp cât sistemul ticăloşit nu l-a deranjat, nici el nu s-a gândit să-l deranjeze pe acesta, preferând să tacă mâlc. Faptul că PSD a stat în spatele acestor şicane a demonstrat-o reacţia tip autodenunţ al lui Cristian Diaconescu, care la aflarea sentinţei Curţii de Apel s-a făcut albastru la faţă şi a avut o reacţie în genul marelui prostănac din partid: "Eu voi cere convocarea Biroului Permanent al PSD pentru a vedea dacă mai are rost sau nu să participăm la aceste alegeri". Toată tărăşenia acestui caz a demonstrat încă o dată că PSD, în momentele cu miză electorală în care se joacă soarta puterii, îşi pierde complet omogenitatea, devenind o haită de lupi, care se sfâşie între ei. Aşa s-a întâmplat şi la alegerile prezidenţiale din 2004, când Iliescu l-a lăsat din braţe pe Năstase, exact atunci când acesta avea mai mare nevoie de sprijinul său. Mirosul dulceag al ciolanului se pare că dezbină haita şi acum, iar dacă o va ţine tot aşa, PSD va mânca bătaie ca la fasole în competiţiile electorale ce urmează.