O caracteristică fundamentală a istoriei poporului român o constituie lupta tenace şi neîntreruptă pentru unitatea statală. Ea îşi găseşte temeiul în însăşi fiinţa acestui popor, în geografia, istoria, limba şi civilizaţia sa. Cadrul natural a favorizat dezvoltarea unitară a poporului român, aspiraţia sa de a trăi în hotarele unuia şi aceluiaşi stat. Relieful a înlesnit menţinerea unor legături permanete şi durabile ale oamenilor din întreg spaţiu etnic românesc. Mişcările demografice au avut un rol important în asigurarea unităţii poporului român, în conturarea şi afirmarea conştiinţei de neam şi în dezvoltarea limbii române ca urmare a strângerii legăturilor economice, culturale, religioase, politice dintre români. Acţiunile politice şi militare comune se întemeiau pe o realitate de necontestat: unitatea poporului român. Confruntarea directă cu expansiunea otomană a impus ţărilor române unitate de acţiune, exprimată prin acorduri, tratate, planuri şi operaţiuni militare comune. În conştiinţa multor conducători politici s-a cristalizat ideea că ţările române nu se puteau apăra cu eficacitate decât acţionând în comun. Întreaga evoluţie istorică a generat o stare de spirit comună, o reală aspiraţie spre unitatea statală. Nicolae Bălcescu afirma că la sfârşitul secolului al XVI-lea ideea unităţii devenise "un sentiment naţional" şi ca pentru realizarea ei era necesară o "sabie românească puternică". Aceasta va fi sabia lui Mihai Viteazul. Mihai a înţeles mai bine decât oricare dintre predecesorii săi că numai unite ţările române îşi puteau asigura independenţa. Izvoarele vremii arată că Mihai Vodă nutrea speranţa refacerii graniţelor vechii Dacii într-o structură românească. Domnitorul a trecut cu armata în Transilvania, unde la 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intra triumfal în Alba Iulia, capitala principatului Transilvania. Acest moment avea să devină simbolul unităţii românilor, iar Alba Iulia oraşul spre care se vor îndrepta mereu speranţele poporului român. Vestea intrării lui Mihai Viteazul în Transilvania a fost primită cu multă bucurie de românii din această ţară. Documentele consemnează că românii s-au răsculat împotriva administraţiei şi a nobilimii maghiare asupritoare văzând în Mihai un "principe din poporul lor". Dieta a recunoscut pe Mihai principe al Transilvaniei. Mihai a intrat în Moldova la 2 mai 1600, iar la 16 mai era deja în Suceava, devenind domn şi al acestei ţări româneşti. Realizase, astfel, Unirea celor trei ţări. Din acel moment, Mihai Viteazul se intitula "domn al Ţării Româneşti, al Moldovei, al Ardealului, şi a toată ţara Moldovei". Mihai Viteazul înfăptuise prima unire politică a ţărilor române, operă cu adevărat istorică. A folosit şi o nouă pecete, care cuprindea stemele reunite ale Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei, pe care a înscris numele său. Înfăptuirea politică a lui Mihai Viteazul a lăsat în conştiinţa neamului românesc urme adânci, aşa numita "moştenire" pe care o vor încerca să o reediteze voievozii sau principii români următori. Stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir au ridicat pe o treaptă superioară concepţia despre vechimea, unitatea şi continuitatea poporului român. La stolnicul Constantin Cantacuzino conştiinţa unităţii teritoriale este limpede, constituind fundamentul teoriei privind originea, unitatea şi continuitatea românească. Lui Dimitrie Cantemir i-a revenit meritul de a fundamenta ştiinţific, într-o amplă viziune istorică, ideea unităţii româneşti. El a fost cel care a folosit termenul generic de Ţara Românească. Scopul urmărit de ei nu a fost numai ştiinţific, ci şi politic, trasând în fond un adevărat program de acţiune întemeiat pe ideea unităţii poporului român. Astfel, de la aspectul teoretic, constatativ, se făcea trecerea la practică, la acţiunea politică. Cu prilejul Congresului de la Focşani, boierul muntean Mihai Cantacuzino cerea, la 24 iulie 1772, delegaţiei Austriei să susţină unirea Principatelor, care să fie conduse de un singur domnitor. Semnificativ este ca în 1804 era redactat în Transilvania un nou Supplex, în care se formula în mod explicit ideea unirii tuturor românilor din vechea Dacie. Ideile Supplexului au fost reluate în operele istorice ale Şcolii Ardelene care a jucat un rol esenţial în procesul de redeşteptare naţională a poporului român. Şcoala Ardeleană a pus bazele ideologiei naţionale româneşti, fiind receptată atât în Transilvania, cât şi în Moldova, Muntenia şi Dobrogea. Una din tendinţele manifestate după 1848 a fost organizarea unei entităţi statale româneşti. Din motive tactice, fruntaşii politici români au decis să acţioneze mai întâi pentru unirea celor două Principate, Moldova şi Muntenia, care se aflau sub suzeranitatea Porţii. Făurirea unirii Principatelor devenise cauza întregului popor, a tuturor claselor şi categoriilor sociale. Problema românească a devenit astfel o problemă europeană, dezbătută la Congresul de pace desfăşurat la Paris în ianuarie-martie 1856. Întoarcerea în ţară a fruntaşilor revoluţionari paşoptişti a impulsionat mişcarea unionistă. Curentul unionist s-a organizat într-o Partidă Naţională, care în vara anului 1856 şi-a creat Comitete ale Unirii la Iaşi şi Bucureşti, ca organisme centrale de conducere a mişcării pentru unitate. Partida Naţională desfăşura o intensă activitate pentru înfăptuirea dezideratului naţional. Ziua de 24 ianuarie 1859 marchează făurirea statului român modern, prima etapă decisivă spre făurirea statului naţional român. Actul de la 24 ianuarie reprezenta consecinţa firească a unei îndelungate evoluţii istorice, în cursul căreia s-a afirmat conştiinţa de neam, apoi s-a creat naţiunea, s-au consolidate spiritual şi conştiinţa naţională. Hotărârea de intrare în 1916 a României Mari în război a fost adusă la cunoştinţa poporului printr-o proclamaţie în care se evocau faptele înaintaşilor, care au realizat statul român prin unirea Principatelor, au cucerit independenţa de stat, au consolidat, prin munca lor, viaţa naţională. Prin lupta şi sacrificiul ei, România a oferit lumii un exemplu de stat mic, cu un popor viteaz care printr-o extraordinară încordare de forţe şi un înalt spirit de sacrificiu a putut să ţină piept unora dintre cele mai mari puteri, Germania şi Austro-Ungaria. După doi ani de mari sacrificii materiale şi umane, Regatul României era în primăvara anului 1918 într-o situaţie militară disperată. Complet izolată de aliaţi, Franţa, Anglia, Italia, SUA, mai ales după izbucnirea revoluţiei bolşevice în Rusia, românii au continuat să reziste împotriva Puterilor Centrale, cu speranţa că viitorul apropiat le va face dreptate. Anul 1918, din primăvara până în toamnă, va sancţiona optimismul şi speranţa de unitate a românilor.