Privit dinspre ceea ce istoricul francez Fernand Braudel numea "mica istorie", adică a istoriei celor guvernaţi, momentul intrării armatelor române în Oradea la 20 aprilie 1919 a fost izbăvitor pentru întreaga populaţie a oraşului indiferent de comunitatea etnică din care făceau parte.

Teroarea comunistă instituită şi la Oradea după 21 martie 1919, când la Budapesta s-a constituit un guvern bolşevic condus de Kun Bela, a cunoscut o amploare deosebită până la momentul eliberării urbei de către generalul Traian Moşoiu în fruntea unităţilor militare româneşti. Consecinţele nefaste i-au vizat pe toţi cei care nu erau de acord cu  noile structuri provenite pe filiera unei culori politice, cea roşie, care va face mult rău de-a lungul secolului al XX-lea. Tensiunea în Oradea ajunsese la cele mai înalte cote. Tocmai de aceea faptul că armatele române se apropiau de Oradea la mijlocul lunii aprilie 1919 era un lucru de bun augur pentru majoritatea locuitorilor. Desigur, cei mai bucuroşi erau locuitorii români ai oraşului, defavorizaţi secole de-a rândul, însă trebuie spus că, în faţa pericolului reprezentat de bolşevici, maghiarii şi evreii orădeni aşteptau deopotrivă cu înfrigurare venirea armatelor române pentru a-i scăpa de tot ceea ce însemna un regim politic situat la extremă, aşa cum era cel bolşevic.

Roman Ciorogariu, vicarul ortodox de Oradea, trăitor al acelor teribile ore, surprinde cât se poate de bine această realitate. Astfel, spune acesta: "Patrulele române erau deja în Fughiu, cam 10 km de Oradea, generalul Moşoiu la 40 km, în Tileagd, cu grosul armatei obosită de lupta celor 3 zile prin prăpăstiile defileului. Cetăţenii implorau intervenţia noastră pentru intrarea armatei române înainte de a se face noapte peste noi. Toţi erau cuprinşi de frica acestei nopţi fatale, care ameninţa oraşul cu moartea. Consiliul orăşenesc reintegrat hotăreşte să trimită o delegaţie la Tileagd, ca să solicite intrarea armatei române, înainte de a se înnopta pe noi. Ne-am hotărât să mergem, eu Coriolan Pop şi advocatul Erdeli. Eu am venit acasă, să mă îmbrac, căci eram cu hainele civile defectuoase, în cari am fost ridicat de roşii. Pe când m-am înapoiat, aflu la primărie mare panică. Coriolan Pop şi Erdeli coborau abătuţi treptele Primăriei. Jánosi, şeful poliţiei, îmi spune că roşii s-au concentrat din nou în Ioşia, iar de la Szolnok au plecat 10 batalioane de roşii spre Oradea. Trenurile militare de la Szolnok au fost oprite peste noapte prin ridicarea şinelor de pe linie. Trupele albe din oraş ţineau pe loc trupele roşii de la Ioşia”, asta în timp ce în cealaltă parte a oraşului trupele româneşti eliberatoare intrau astfel că în 20 apilie 1919, "până sara la 7 trec, pe rând: cavalerie, infanterie şi artilerie, de se cutremură pământul sub ei. Publicul extasiat nu înceată din "Éljen a román handsereg”, adică "Trăiască armata română”.

Iată cum, în faţa unui pericol comun care făcea atingere unei vieţi normale toate comunităţile şi-au dat mâna pentru a trăi în normalitate, o normalitate asigurată de armata română şi, ulterior, de administraţia românească. Putem spune, iată, că orădenii "primăverii întregirii”, români, maghiari, evrei etc., au preferat echilibrul românesc în faţa extremismului care atunci venea de la Budapesta regimului comunist orchestrat de Kun Bela. Este, trebuie să recunoaştem, o mentalitate de largă respiraţie democratică, prezentă astăzi în cele mai sofisticate manuale care discută despre societatea modernă şi care demonstrează cu prisosinţă un fapt verificat de istorie anume acela că, atunci când nu sunt „agresaţi” şi manipulaţi, oamenii se strâng în jurul unor valori comune în care toleranţa şi echilibrul joacă un rol central.  

Tocmai de aceea, 20 aprilie 1919 poate fi luat fără teama de a greşi drept un reper pentru oraşul nostru, un  moment care uneşte, nu care desparte şi tocmai de aceea calitatea de zi a tuturor orădenilor trebuie onorată cum se cuvine măcar pentru puterea exemplului.