Zilele trecute, o adolescentă mi-a afirmat: „Noi râdem pe facebook, visăm pe skype, ne dăm întâlnirile pe mess, ne scriem mărturisirile de dragoste pe sms-uri și nu ne mai rămâne timp să intrăm în biblioteci. Rămânând fără cititori, cartea are toate șansele să dispară.”

 

Mă îndoiesc că Măria Sa, Cartea, va dispărea vreodată, pentru că ea este unul dintre darurile făcute de către Cel de Sus oamenilor. Am descoperit acest lucru în una din cărţile profetului Enoh. Enoh, fiul lui Cain și bunicul lui Noe, este unicul muritor care l-a văzut pe Dumnezeu,

După ce a stat de vorbă cu el, fiind impresionat de înțelepciunea profetului, Atotputernicul i-a spus îngerului Pravuil: „Du-l în Biblioteca mea să-și aleagă o carte.”

Din vasta Bibliotecă a lui Dumnezeu, Enoh a ales Cartea Viitorului. E firesc să ne întrebăm: ce cărți are Dumnezeu în Biblioteca Lui? Stă Dumnezeu de dimineață și până seara și scrie cărți? Răspunsul l-am găsit tot în Sfânta Scriptură, unde - în „Geneză” - se spune că pentru primii oameni moartea nu exista. Și abia după păcatul originar Creatorul a inventat moartea, adică timpul. Cum a creat timpul doar pentru oameni, El aflându-se în afara timpului și în toate timpurile, în Biblioteca Lui, atunci când a intrat în ea Enoh, erau, cred, prezente cărțile cele mai importante ale omenirii, scrise ulterior vieții acestuia: Biblia, Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu, Marquez, Vieru etc. etc. etc., pe care Cel de Sus, în clipele sale libere de minuni și corvezi, le răsfoiește și îngână din poemele pe care numai El, dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi putut să le scrie:

„...Codru-și bate frunza lin,

Peste vârfuri trece lună,

Peste ramuri de arin

Melancolic cornul sună...”

Sau:

„Ușoară, maică, ușoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe semințele ce zboară

Între ceruri și pământ.”

Pornind de aici am crede că Creatorul păstrează acolo, în Biblioteca Sa fără de margini, încă de la facerea lumii toate cărțile mari ale omenirii.

A scrie o carte vie, care să-și găsească loc în Biblioteca Lui Dumnezeu și pe care El s-o răsfoiască din când în când, este, cred, visul fiecărui scriitor. De aceea convingerea mea este: cartea va supraviețui oamenilor, Biblioteca lui Dumnezeu se va păstra și după ce oamenii, în eventualitatea unor catastrofe globale, nu vor mai fi, iar El va putea reconstitui lumea după cărțile din acea Bibliotecă Divină. Pe noi, cei de dincolo de Prut, cartea ne-a ajutat să supraviețuim. Mărturisisem într-un eseu mai vechi că eu m-am născut într-o bibliotecă, când am deschis ochii i-am deschis pe niște cărți: cărți pe sub paturi, pe sub mese, toate camerele din casa bunicilor mei erau bucșite cu cărți. Ce se întâmplase? Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareț al mănăstirii Zloți, mai înainte de a fi arestat în 1947 și condamnat la ani grei de Siberie, a reușit să salveze biblioteca mănăstirească, mutând-o în casa bunicilor mei, unde m-am născut. Tot pe atunci, cum toate bisericile și mânăstirile din jurul satului nostru fuseseră închise, mama, căutând într-o zi de duminică la un aparat de radio cu baterii un post de muzică românească, a dat de rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care o rostea cineva în limba română. Era serviciul divin în limba română transmis de postul de radio al Vaticanului. Mama, femeie simplă de la ţară, nu făcea distincție între slujba catolică și cea ortodoxă și ne aduna duminicile de la ora 8.00 și până la 8.30 în Casa Mare, ne aşeza pe toţi, frații și surorile mele, în genunchi în fața aparatului de radio ca să ne rugăm. După a doua sau a treia slujbă, într-o altă duminică, cum mai stăteam în jurul acelui aparat de radio, mama ne-a spus: „Iar acum am să vă citesc o poezie”. Şi ne-a citit „Somnoroase păsărele” de Mihai Eminescu. Noi, după ce mama a terminat să citească poezia, crezând că e vorba de-o rugăciune, ne-am făcut cruce şi am bătut fiecare câte o mătanie…

De atunci cartea pentru mine şi pentru fraţii mei este sacră, iar poeziile lui Mihai Eminescu sunt ca niște alte rugăciuni. Și nu numai pentru noi, ci și pentru toate generațiile de basarabeni, debutantul de-acum un veac și jumătate al  revistei „Familia” din Oradea - Mihai Eminescu - fiind mai mult decât un poet: un simbol al rezistenței neamului nostru prin Poezie, Cultură și Limbă română. Unul dinte cei pentru care creația eminesciana a fost o altfel de rugăciune fusese și poetul Nicu Stegaru, căruia îi datorez multe din devenirea mea ca scriitor și care m-a ajutat să debutez pe când eram elev la Cimişlia. El mi-a povestit că imediat după război a fost arestat. De ce? Pentru că știa limba engleză. „Dacă știi engleza, înseamnă că ești spion englez sau american”, i s-a spus. Și a fost condamnat la  25 de ani de temniță pe care urma să-i execute într-o închisoare aproape de Polul Nord. Când a venit primăvara, fiind bărbat tânăr și puternic, a evadat. Dar după vreo trei-patru zile de orbecăit prin taiga a fost capturat de către „vânătorii de evadați”, cum li se spunea militarilor care aveau misiunea să-i caute pe fugari.

– Avem ordin să-l împușcăm pe loc, le-a spus comandantul, un locotenent tânăr, celor trei soldați care-l însoțeau.

– De ce?, s-a interesat cineva.

– Pentru că noi urmează să căutăm alţi fugari, iar el ne va fi povară.

Nicu Stegaru, auzind ce i se pregăteşte, s-a socotit cu sine: „Nu ştiu ce mi-a venit, dar, cum ştiam „Luceafărul” pe de rost, am început să urlu, mai mult de frică, de răsuna taigaua: „Cobori în jos, Luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază…”. Niciunul dintre soldaţi nu-i cunoştea limba, ca să ştie ce spunea cel prins. „Să-l lăsăm să-şi termine rugăciunea!”, le-a spus superiorul şi şi-au aprins fiecare câte o ţigară aşteptând, aşezaţi pe nişte trunchiuri, ca prizonierul lor să-şi încheie „ruga”. Ei credeau că basarabeanul nostru se roagă. Şi-mi mai spusese Nicu Stegaru: „Când am ajuns la strofa „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?”, strigătele mele au fost auzite de un alt grup de soldaţi care căutau alţi fugari. S-au apropiat, m-au preluat şi m-au dus în lagăr... Ce noroc pe mine - îmi spusese scriitorul - că ştiam Luceafărul pe de rost! Ce noroc că Luceafărul are 96 de strofe! Dacă Luceafărul ar fi avut doar câteva, eram împuşcat demult”.

La întâlnirile pe care le am prin şcoli, îi îndemn pe copii: „Învăţaţi Luceafărul pe de rost, căci s-ar putea să vă prindă bine! Pe poetul Nicu Stegaru el l-a salvat de la moarte!”.

După 1940, în stânga Prutului numele lui Mihai Eminescu era interzis. Dar în multe case basarabenii îi ţineau cărţulia de poezii ascunsă după icoane. O coborau de acolo, ca nopţile, la lumina lămpii cu gaz, să le citească copiilor sau nepoţilor din ea. Mulţi dintre cei deportaţi la Polul Nord sau Kazahstan nu uitau să dosească între hainele groase, care să-i ocrotească de gerurile Siberiei, şi câte o cărţulie de-a marelui nostru poet, ca aceasta să-i ajute să nu-şi uite Limba, Neamul şi drumul către Casă. Poeziile lui Eminescu i-a însoţit pe unii basarabeni şi-n faţa plutoanelor de execuţie. Deţinutul politic Nicolae Istrati îmi povestise că la Ivdel, închisoarea pentru basarabeni de dincolo de munţii Ural, unde între 1940 şi 1953 au fost împuşcaţi peste 20 000 de consângeni de-ai noştri, deţinuţii puteau auzi din celule aproape zilnic ţăcănitul mitralierelor plutoanelor de execuţie. În una dintre zile au auzit cum un grup de bărbaţi basarabeni aşezaţi în faţa zidului condamnaţilor, mai înainte de a fi seceraţi de mitraliere, au prins să cânte:

Vezi rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc

Şi lanurile sunt pustii…

Aici a răsunat comanda: „Огонь!” (“Foc!”) şi au început să tragă mitralierele.

Dar corul n-a amuţit imediat. El continua să cânte. Până a rămas o singură voce care mai murmura:

De ce nu-mi vii? De… ce… nu… - mi… vii?

Acea voce a amuţit abia după o altă rafală. Eminescu era cu ei.

În anii de după război, Basarabia fusese invadată de sute şi mii de foi volante scrise de mână, care conţineau poezii:

Auzi, departe strigă slabii

Şi asupriţii către noi,

E glasul mândrei Basarabii

Ajunsă-n ziua de apoi.

Murit-au… poate nu mai doarme

Şi-aşteaptă moartea de la câini.

La arme,

La arme, dar, români!

Cum acestea nu erau semnate, şeful NKVD-ului republicii, unul Iosif Mordoveţ, a dat ordin sever către toate filialele odioasei sale organizaţii: „Autorul să fie găsit, arestat şi împuşcat!”.

Abia mai târziu s-a aflat că acesta nu putea fi arestat, şi nici împuşcat, pentru că murise cu mai bine de 50 de ani în urmă şi el se numise Mihai Eminescu. Dar lupta contra Poetului Naţional a continuat şi după moartea lui Stalin. În anii 70, Teatrul „A.S. Puşkin” (azi „M. Eminescu”) din Chişinău montase piesa „Eminescu”, de Mircea Ştefănescu. În timpul spectacolului, din întunericul sălii, a zburat o piatră care l-a lovit atât de puternic pe Valeriu Cupcea, actorul care-l interpretase pe Eminescu, încât acesta a căzut pe scenă. Şi-a revenit abia peste câteva minute, s-a şters de sângele care-i şiroia pe faţă şi a continuat să-l joace pe Eminescu. Atunci conducerea republicii, în loc să-l găsească pe făptaş, a interzis spectacolul. E încă un exemplu că noi, basarabenii, am plătit scump pentru dreptul de a-l avea pe Eminescu. De aceea, facem tot posibilul ca să-l merităm în continuare. Aş vrea să mulţumesc Oradiei, oraşul de pe malul Crişului Repede, pentru faptul că de pe paginile revistei „Familia”, cu binecuvântarea lui Iosif Vulcan, aici a răsărit şi s-a înălţat Luceafărul poeziei noastre, promotorul unităţii de Neam prin Cultură şi Grai românesc - Mihai Eminescu. Un popor care îl are pe Eminescu nu poate fi sărac. Un popor care îl are pe Eminescu e popor binecuvântat. De ce? Pentru că volumul său de poeme se află în Biblioteca lui Dumnezeu. Pentru că din El Cel de Sus află cât de frumos este sufletul Neamului nostru Românesc.

De aici, din acest oraş al ţării, în ultimii ani au venit, datorită prietenilor noştri Teodor David, Ioan Chivari, Ioan Laza, mai multe tiruri cu zeci de mii de cărţi, pentru bibliotecile şcolare şi satele basarabene. Le suntem recunoscători, pentru că noi credem că mai puternică nu e ţara cu mai multe tancuri, ci ţara cu mai multe biblioteci. Nu e mai tare ţara cu mai mulţi generali, ci ţara cu mai mulţi cărturari. Nu e de neînvins ţara cu mai mulţi soldaţi, ci ţara cu mai mulţi cititori. Pentru faptul că ne faceţi puternici, pentru faptul că ne simţim puternici, având sprijinul Domniilor voastre în toate faptele şi acţiunile noastre, ale celora care ne considerăm soldaţii Culturii Române, vă mulţumim!