Statul român nu este nici secular, nici teocratic, ci posedat. Posedat de politicieni şi de neamurile neamurilor lor. Posedat de băieţii cu ochi albaştri din structuri. Posedat de malefica neputinţă instituţională. O ţară bântuită de vii, căci cei trecuţi la cele drepte preferă să rămână la loc cu verdeaţă.

Aleşii neamului se poartă de parcă ar fi apucaţi. Însuşi preşedintele pare locuit de un geniu ghiduş ieşit din urna blestemului originar. A blestemului pe care Băsescu l-a acceptat şi perpetuat public şi televizat în campania electorală din 2004. Domnia sa are o singură grijă: cea a lui Tăriceanu. Nu s-a învrednicit din martie să numească un şef la Serviciul de Informaţii Externe, dar se tânguie că Executivul fie nu merge, fie e mediocru, fie nu are susţinere parlamentară. Veghează la funcţionarea oricărei alte instituţii decât cea prezidenţială. Raportul său în faţa naţiunii e un hăhăit perpetuu. Tocmai de aceea, are premierul pe care-l merită şi pe care l-a desemnat singur. Rezistenţa conjuncturală a Guvernului Tăriceanu are sens mai puţin prin excelenţa membrilor săi şi nu este decât parţial rezultatul unor aranjamente de culise, fiind doar un remember constant al eşecului lui Băsescu. Astfel, justificarea actualului cabinet nu stă în realizările firave ale guvernării, ci în împotrivirea încăpăţânată şi sterilă faţă de dorinţa Cotrocenilor. Tăriceanu supravieţuieşte doar pentru a-i demonstra şefului statului faptul că acesta nu e Dumnezeu pe pământ. De asta a rezistat şi ultimei moţiuni de cenzură. Dincolo de vorbe, nici Băsescu nici Tăriceanu nu se raportează la electorat (pardon, era să zic popor) sau la interesul naţional, ci strict unul la celălalt. Şi, eventual, la realitatea virtuală a sondajelor de opinie.
La rândul lor, partidele au propriile obsesii. PD visează în reluare, empatic, ce i se năzare lui Băsescu. PLD e ecoul PD. PSD e un partid de închipuiţi. PRM e Vadim, aşa cum PNG e Becali. Două coşmaruri!
E de mirare numai cum Parlamentul a reuşit să echilibreze inconştient, dar providenţial, balanţa atunci când unul din talerele balanţei tindea să se încline prea mult înspre Cotroceni sau Victoria.

Şi în tot acest timp viaţa este în altă parte. Românii şi politicienii ocupă acelaşi spaţiu, dar trăiesc în universuri paralele şi coexistente. Şi se bântuie reciproc. Zilnic sau din patru în patru ani.