Primăvara, prin magia şi misterul puterii divine ce readuce natura la viaţă, aduce cu ea un crâmpei din vechea tradiţie şi reînvierea slovelor luminate ce sunt conţinute în cuprinsul Sfintei Cărţi. Sărbători precum Floriile şi Sfintele Paşti sau Învierea Domnului sunt primite cu veşminte noi, nu doar de către natură, ci şi de către oameni, iar păsările ce cântă în copaci sunt acoperite de glasul clopotului care ne cheamă, ca în fiecare an, să luăm parte la slujbă. Sărbătorile, de la însemnătatea lor religioasă, au căpătat diferite aspecte precum prilej de reîntregire a familiilor, perioadă prielnică pentru a face daruri şi pentru a ne purifica sufletul prin fapte bune şi generozitatea pe care putem să o arătăm celor de lângă noi. Pe uliţele satului, bunici, copii, nepoţi, toţi, cu mic, cu mare, pornesc în straie de sărbătoare spre biserica unde suntem chemaţi cu drag în ultima duminică din post pentru a lua o ramură de salcie sfinţită pe care o vom duce apoi acasă şi o vom atârna la streaşina casei pentru a ne feri de primejdii tot anul. În noaptea Sfintelor Paşti, atunci când orologiul bate ora 24, vocea părintelui duhovnic pătrunde prin agitaţia creată de mulţime şi ne îndeamnă să ne apropiem prin rostirea, de trei ori, a formulei "Veniţi de luaţi Lumină!". Prin apropierea la care ne îndeamnă se înţelege apropierea de Biserică şi unii de ceilalţi pentru a fi mai buni, mai darnici, mai îngăduitori. Lumina din care va trebui să luăm nu este simbolizată doar de lumânarea pe care după slujbă o vom lua cu noi acasă şi o vom aprinde în momente de cumpănă pentru a ne întări rugăciunea, ci şi lumina divină a Învierii pe care să o primim în suflet şi care să ne facă sufletul nemuritor dacă vom face fapte bune care vor reuşi să o ţină aprinsă. Scrierile vechi ale Antichităţii ne dau mărturii despre ceremonialul de primire a regilor care îşi făceau intrarea solemnă într-un oraş, ceremonial care ne arată cinstea deosebită acordată regelui de către locuitorii acelui oraş. Ei ieşeau înveşmântaţi cu haine de sărbătoare, purtând cununi de flori şi tinere ramuri în mâini, în întâmpinarea regelui la oarecare distanţă în afara oraşului, întorcându-se împreună cu regele şi suita acestuia. Cu o primire asemănătoare a fost întâmpinat şi condus spre Ierusalim şi Hristos, Împăratul Cerului şi al Pământului, al Păcii, înaintea Sfintelor Sale Patimi. Era duminică şi parcă plutea ceva în aerul Ierusalimului. Ceva ca un parfum adus de adierea blândă a unui vânt de primăvară. Soarele aurea copacii şi zidurile clădirilor, iar Templul Sfânt era ca o scânteiere provocată de atingerea unui mănunchi de raze. Copacii înfloriţi îmbălsămau aerul cu mireasma lor specială. Într-un astfel de peisaj, fără să ştie, Oraşul Sfânt avea să primească cea mai importantă Persoană din Univers. Intrarea triumfală la Ierusalim este ultimul drum pe care Mântuitorul Hristos îl va face în acest oraş, fiind drumul spre încununarea operei Sale mântuitoare pe Crucea de pe Golgota. Însă, până a ajunge la Ierusalim, Iisus se opreşte în Betania, unde săvârşeşte minunea învierii lui Lazăr, ceea ce a declanşat entuziasmul mulţimilor care Îl urmau, dar, totodată, şi ura mai-marilor iudei, care se hotărăsc să-L ucidă şi pe El, şi pe Lazăr. De altfel, călătoria dinspre Betania spre Ierusalim este ultimul drum făcut de Mântuitor înaintea răstignirii Sale. Povestea mâţişorilor magici descinde din legenda care spune că Maica Domnului, mergând îndurerată să îşi vadă Fiul răstignit pe muntele Golgota, a întâlnit în cale o apă. S-a rugat tuturor buruienilor să o ajute să treacă apa, însă niciuna nu a voit. Numai salcia a întins o creangă şi a trecut-o apa. Maica Domnului a binecuvântat salcia şi de aceea în biserici se sfinţesc ramuri de salcie în ziua de Florii. Referitor la Paşti, minunea Învierii spune totul. Circulă diferite legende legate de provenienţa ouălor vopsite, însă una dintre ele spune cum că în Vinerea Mare, în timp ce Iisus era răstignit pe crucea de pe muntele Golgota, o femeie creştină care mergea cu un coş cu ouă să le vândă, a trecut pe acolo şi văzându-L pe Hristos răstignit, s-a oprit şi s-a rugat, punând coşul cu ouă la picioarele Mântuitorului. În timp ce ea se ruga, sângele curgea din rănile Mântuitorului pe ouăle din coş, iar acestea s-au făcut roşii. Ridicându-se, femeia a privit uimită şi a alergat spre oraş să le spună tuturor ce i s-a întâmplat. De atunci a rămas ca zi de vopsire a ouălor, ziua de vineri. După cele şapte săptămâni de post în care am avut drept zile de rugăciune în special zilele de miercuri şi vineri, tocmai pentru că Sfânta Tradiţie ne învaţă că miercurea rămâne în istoria neamului creştin, deoarece atunci L-a vândut Iuda pe Fiul Lui Dumnezeu, iar vinerea este ziua de suferinţă a Mântuitorului, pentru că atunci a fost răstignit de către iudei. Ca neam cu tradiţii moştenite de la străbunii noştri ne putem mândri cu ouăle încondeiate şi sacrificarea mieilor, însă trebuie să recunoaştem că iepuraşul nu este al nostru. Urechiatul pe care îl sărbătorim de Paşti vine, ca tradiţie, de la nemţi. În perioada interbelică, românii l-au văzut pe plicurile de vopsea de ouă germană, apoi pe felicitări, şi, cum ideea le-a plăcut, l-au adoptat. Cofetarii au lansat modele din ce în ce mai elegante de iepuraşi din ciocolată sau zahăr, pe care părinţii i-au dărui copiilor, inaugurând obiceiul de a face cadouri de Paşti, ca şi de Crăciun sau Moş Nicolae. Pentru creştini, animalul sacru este mielul, animal ce a fost dăruit de către păstori Pruncului la naşterea Sa, dar pentru că germanii nu erau păstori de oi, ei au căutat un simbol al purităţii şi nevinovăţiei, care să fie cunoscut la ei. Obiceiul a „prins” în majoritatea ţărilor creştine şi astăzi iepuraşul este o adevărată vedetă a sărbătorilor pascale. Tradiţii vechi de când zilele, în care s-a născut salutul Hristos a Înviat!, însă noi suntem datori, moral, să le păstrăm cu sfinţenie pe cele ale neamului nostru. Doar astfel vom reuşi să nu ne pierdem cultura şi propria identitate, formate de-a lungul timpului.