La decizia regelui Ladislau de a se alia cu Roma, e foarte probabil să fi contribuit și originea italiană și nu germană a papei Grigore al VII-lea (născut ca Hildebrand, în Toscana), cât și conflictul respectivului cu împăratul Henric al IV-lea al Sfântului Imperiu Roman, cunoscut în istorie ca „disputa pentru învestitură“, ce era în plină desfășurare chiar înainte ca Ladislau să preia tronul Ungariei.

Imperiul germanilor, care se dorea continuatorul creștin al celui roman, era cel mai periculos vecin, anterior el înghițind Moravia și care penetrase deja puternic structurile regatului Ungariei, inclusiv în zona bisericească. Henric al IV-lea era, în plus, un sprijinitor al regelui alungat Salamon, pe care îl sprijinise chiar militar. Prin urmare, papa apărea pentru Ladislau ca un aliat perfect, ambii lideri gândindu-se cum să limiteze puterea împăratului german. Desigur că Ladislau nu s-a gândit să conteste și el dreptul papei de a-i numi episcopii în regatul Ungariei, ceea ce înseamnă că Oradea va avea un episcop de provenință latină, nu germană, chiar de la început. Syxtus, primul episcop de Oradea consemnat în documente, la 1113, este conform cercetătorului Șerban Turcuș, de la Cluj-Napoca, de clară proveniență latină. Filiera italiană din istoria timpurie a Oradiei este evidentă și demnă de urmărit, târgurile/mahalalele din jurul mănăstirii pe care o fondează regele Ladislau purtând nu o dată denumiri italiene (Veneția, Padua, Bologna, Olosig – Liviu Borcea, Memoria caselor, p.9)!

Disputa dintre papă și împărat va continua pe tot parcursul pontificatului lui Grigore al VII-lea (1073-1085), episcopii germani fiind de partea lui Henric al IV-lea în acest conflict, alegând un antipapă. Până în 1085, când papa e alungat de împăratul Henric, proiectele regelui Ladislau I cu Grigore al VII-lea erau deja înfăptuite, Ungaria înfigându-se puternic în ansamblul catolic occidental. În anul 1083, Ungaria își impunea trei sfinți în calendarul catolic: Sfântul Ștefan (István) – creștinatorul Ungariei, Sfântul Gerard (Gellért) – episcop de Cenad și martir la Buda - și elevul său, fiul regelui Ștefan, Sfântul Emeric (Imre), mort la Sălard, în nordul Oradiei.

Pe când prelua domnia regele Ladislau I, Ungaria era pradă unei anarhii feudale care slăbise statul și scăzuse puterea regelui. Autoritatea se putea reinstaura cu legi aspre și cu sprijinul moral al Bisericii. Astfel, în vremea lui Ladislau I, „furtul ce depăşea valoarea unei găini era deja pedepsit cu moartea!“ (András Gergely, Istoria Ungariei, p. 16). Purtător al variantei slavizate a numelui Ladislau, Vladislav sau Vlad, supranumit Țepeș, se dovedea, 350 de ani mai târziu, un demn urmaș politic al de acum Sfântului Ladislau. Regele arpadian devenise un sfânt catolic, venerat și în țările române extracarpatice...

„Consolidarea puterii centrale s-a realizat prin baterea monedei, încheierea unor alianţe dinastice, dar şi prin redactarea a trei coduri de legi. Comparând codurile de legi, din timpul lui Ştefan I, cu cele ale lui Ladislau I, se poate observa asprimea cu care au fost pedepsiţi hoţii (au fost spânzuraţi), de asemenea, diferenţierea pedepsei în funcţie de statutul social al persoanelor. Legile au interzis exportul cailor şi al boilor (comercializarea animalelor se putea realiza doar cu acordul regelui). Numeroase articole se refereau la consolidarea vieţii bisericeşti (reabilitarea bisericilor, plătirea decimei, participarea la slujbele de duminică şi sărbători, pedepsirea celor care propagau cultele păgâne). Aceste măsuri au consolidat statutul Bisericii romano-catolice în Regatul maghiar“ (Ferenc Páll-Szabó, p. 27-28).

În afară de Lege, cealaltă armă din mâna regelui Ladislau I împotriva destabilizării statale era Biserica. Cel mai celebru personaj al acelor vremuri, normandul Wilhelm Cuceritorul reuşise, la o adică, să-şi instaureze dominaţia, asupra Angliei cucerite, tocmai graţie acestei reţete. În celebrul volum Omul medieval, coordonat de și mai celebrul medievist Jacques le Goff, se precizează: „Wilhelm Cuceritorul (contemporan cu tânărul Ladislau - n.n.), după supunerea Angliei, apelează la comunitățile mănăstirilor întemeiate și miluite de el, pentru a reînnoi episcopatul regatului (creștinat cu mult timp în urmă - n.n.), dar recurge la călugări și pentru a organiza o mai înțeleaptă și mai prevăzătoare administrare a bunurilor coroanei“ (Omul medieval, p. 56).

Într-o primă etapă a domniei, direcțiile de acțiune ale proaspătului rege erau stabilizarea țării, impunerea legii și ordinii, ca politică internă și recunoașterea tronului, în plan extern.

Întărirea puterii centrale o putem deduce din pedepsele draconice instaurate, în timp ce strângerea relațiilor cu papa Grigore al VII-lea, după ce fratele său, regele Géza I, trădase Roma, urmărea recunoașterea domniei lui de către papalitate, cea mai de seamă confirmare a tronului în concertul politic occidental. Așa se explică și de ce Ladislau nu-l suprimă pe fostul rege Salamon, a cărui detronare de către Géza, în 1074, nu fusese recunoscută de papă. Astfel, Ladislau „a reușit să-l convingă pe regele alungat să renunțe la dreptul său și să revină acasă, mai apoi însă a fost nevoit să-l închidă, deoarece a început să țeasă intrigi. L-a claustrat în Visegrád, unde un turn construit la mijlocul secolului al XIII-lea, care mai există și astăzi, a fost multă vreme pomenit ca fiind închisoarea în care ar fi zăcut. Salamon a fost pus în libertate cu prilejul canonizării lui Ștefan. El s-a retras la pecenegii de lângă Dunărea de Jos, cu ajutorul cărora, a mai năvălit odată în țară. Apoi, în anul 1087, a luptat alături de ei împotriva Bizanțului, încheindu-și astfel viața aventuroasă undeva prin Balcani“ (Pál Engel, p. 63).

Edificarea mănăstirii de la Oradea poate fi încadrată în această perioadă și este aproape sigur legată de invaziile devastatoare ale pecenegilor și cumanilor, năvăliți cu regularitate dinspre est, din spațiul extracarpatic. Aceste invazii erau desigur folositoare și Bizanțului, care nu vedea cu ochi buni revenirea Ungariei în tabăra Romei. Ele constituie o altă mare problemă de politică externă a regelui Ladislau, cu răsunet îndelungat în istoria medievală a Ungariei, din moment ce regele Ludovic cel Mare (1342-1382), fiul lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), folosește imaginea lui Ladislau I pentru cultul „de strajă la hotare“.

Luptele cu pecenegii și cumanii sunt deci un alt mare episod al politicii lui Ladislau, care privește jumătatea estică a regatului Ungariei, incluzând aici și Transilvania. Aceste lupte l-au marcat pe Ladislau încă înainte de a fi rege, au continuat pe tot parcursul domniei sale și s-au transmis în folclorul despre el, după moartea sa. Cu aceste două neamuri, greu de diferențiat între ele – să-i includem aici și pe uzi – toate trei de origine turcică, va duce Ladislau campanii militare sângeroase. Maghiarii îi cunoscuseră încă din nordul Mării Negre, din cauza lor fiind nevoiți să fugă în Pannonia. Până la marea invazie mongolă, aceste neamuri turcice constituiseră practic un imperiu – inițial pecenegii, până în sec. XI, apoi cumanii, până în sec XIII – ce se întindea din nordul Mării Negre până la Munții Carpați. Istoricii români consideră că pecenegii stăpâniseră și o parte din Transilvania, judecând după mărturiile arheologice, toponime și hidronime.

Ladislau îi cunoaște pe pecenegii păgâni încă pe vremea în care era duce de Bihor, cu prilejul invaziei din 1068. Pecenegii, venind prin Transilvania și intrând prin „poarta Meseșului“, au avut ca punct terminus al atacului lor chiar reședința de la Biharea, pe care o jefuiesc și devastează, răpind-o pe fiica episcopului catolic de aici, pe care o duc în captivitate (A. I. Gonţa, Românii şi Hoarda de Aur 1241-1502, p.21). Să fie ea misterioasa fată din poveste, eliberată de Ladislau de la dușmanul pe care-l și ucide din galopul calului?...

După cum precizează istoricul maghiar Pál Engel, Ladislau a fost reținut în memoria populară „ca un luptător tânăr și viteaz“ a cărui cea mai memorabilă faptă „a fost înfrângerea în duel a unui războinic cuman și eliberarea unei fete maghiare răpite“. Faptele acestui erou al Ungariei „erau eternizate pe frescele din bisericile celor mai izolate sate ale Ungariei. Pentru curte și elitele maghiare a reprezentat, mai târziu, întruchiparea cavalerului maghiar, deși trebuie să fi avut puține tangențe cu idealul în formare al cavalerului creștin din secolul al XII-lea“ (Pál Engel, p.62).

Bătălia finală contra invadatorilor din 1068, conduși de Osul (Oslu), este dată pe drumul de întoarcere a lor către Moldova, la Ciraleș (în județul Bistrița-Năsăud de azi), oastea maghiară având în fruntea ei pe regele Salamon și verii săi: Ladislau și fratele său Géza (Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. 1, p.84-85). Victoria revine maghiarilor, demonstrând că dușmanul nu mai este în forma de odinioară. Să nu uităm că pecenegii avuseseră un puternic ascendent moral asupra ungurilor, izgonindu-i, cum spuneam, din nord-vestul Mării Negre în secolul al IX-lea.

Următoarea mare problemă cu pecenegii este invazia acestora din anul 1085, la instigarea fostului rege Salamon, eliberat de regele Ladislau I cuprilejul canonizării lui Ștefan I, în 1083... Bătălia se dă la Kisvárda, aproape de granița de azi a Ungariei cu Ucraina, invadatorii conduși de Kutesk, printre care se poate să fi fost și români moldoveni și ruteni, fiind înfrânți. În deceniile următoare, cumanii sunt cei care se vor impune peste teritoriul peceneg, reluând invaziile în Ungaria.

Ultima mare invazie, de data asta cumană, e semnalată în 1091, an în primăvara căruia o coaliție bizantino-cumană învinge o coaliție pecenegă la Lebunion, în Turcia de azi. Preluând teritoriile pecenege, cumanii s-au avântat și în Ungaria, chiar de două ori, în vara aceluiași an (Szilvia Kovacs, The Cuman Campaigns in 1091, pp.181-185). E posibil ca ei să fi acționat la cererea Bizanțului, alarmat de preluarea Croației de către regele Ladislau, în același an.

(Va urma)

Doru Sicoe