Pentru noi, pâlcul de pelerini români din Bihor, cel mai  de cinste obiect, după sfintele icoane, a fost, bineînţeles,  steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare. Nu un steag în accepţiunea modernă a zilelor noastre, ci un fel de prapur din ţesătură mai grea şi la care se închinau oştenii Moldovei înainte de a-şi găsi moartea în marile înfruntări cu turcii, tătarii, ungurii sau polonezii.

 

Un călugăr, pe nume Isaia, de la mânăstirea Hilandar,  spunea, pe la anul 1489 că Zografu a fost înfiinţată de Sfântul Ştefan cel Mare al Moldovei. Aici ni se confirmă faptul de netăgăduit că mânastirea Zografu a fost re-întemeiată, practic în întregime, în secolul al XV-lea, de către viteazul voievod. Am văzut cu toţii turnul clopotniţă, arsanaua (portul) mânăstirii, şirul de chilii, trapeza, incinta, biserica şi chiar pictura ei, toate refăcute de domnitorul declarat sfânt al Neamului Românesc. El a iubit atât de mult mânăstirea athonită Zografu, încât adesea spunea „a noastră mânăstire”. Daniile marelui învingător în lupta cu turcii au fost nenumărate, astfel că am putut să-I privim chipul în biserica cea mare a mânăstirii. Dar el a mai ajutat şi  lăcaşurile monastic de la Vatopedu, Grigoriu, Costamonitu, Sfântul Pavel, dovada fiind pisaniile şi reprezentările lui iconice de aici, în calitate de ctitor.

Cronicile Muntelui Athos relatează  cu obidă şi cutremurare precum că, în nefastul an 1275, mânăstirea Zografu a fost atacată şi distrusă de cruciaţi, la îndemnul nesocotit al împăratului bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul. Pentru că împăratul bizantin nu putea omorî de-a dreptul călugării greci, spre a nu ridica poporul din Constantinopol împotriva lui, el şi-a îndreptat represiunea necruţătoare spre călugării din neamul slavilor. Aşa că trupele catolicilor latini s-au îndreptat spre Mânăstirea Zografu, iar atacul acestora a dus la martirizarea a 26 de călugări, care au refuzat unirea cu Roma „cea eretică” şi anume: stareţul Toma, alături de călugării Varsanufie, Chiril, Micah, Simon, Ilarion, Iacov, Iov, Ciprian, Sava, Iacov, Martinian, Cozma, Serghie, Pavel, Mina, Ioasaf, Ioanichie, Antonie, Eftimie, Dometian, Partenie, cât şi alţi patru mireni. Martirii de la Zografu sunt prăznuiţi anual, în ziua de 10/23 octombrie.

În curtea interioară a mânăstirii sunt biserica cea mare, închinată Sfântului Gheorghe, ctitorită de către Sfântul Ştefan cel Mare şi o altă biserică, mai mică, închinată Adormirii Maicii Domnului. Arhitectura bisericii centrale (katholikon) se înscrie în tipikon-ul celei athonite, cu mai multe capele interioare. Chiliile călugăreşti sunt situate pe mai multe nivele, iar în curte găsim obişnuita fântână de aghiasmă.

De o mare preţuire şi veneraţie se bucură aici icoana Maicii Domnului, numită şi  „Imnul Acatist”, celebrată anual în ziua de 10/23 octombrie, alături de icoana  Fecioarei, numită Epakouousa.

 

Despre necredinţa unui episcop şi urmările ei

Dar călugărul însărcinat cu îndrumarea noastră prin mânăstire ne-a dus la o icoană care ne-a stârnit în cel mai înalt grad uimirea. De ce ? Până în ziua de azi, această icoană a Sfântului Gheorghe poartă pe ea urma unui deget omenesc. Acest deget care s-a lipt de chipul  icoanei a aparţinut episcopului  din eparhia de Vodin. Acesta, chiar faţă bisericească fiind, nu a crezut, când a ajuns la mânăstirea Zografu, că icoana sfântului Gheorghe s-a zugrăvit ea singură, prin lucrarea Duhului Sfânt. Episcopul cel raţional în faţa oamenilor, dar nebun în faţa puterii lui Dumnezeu, a atins în chip batjocoritor icoana. Apoi, vrând să iasă din biserică, nu a mai putut, degetul fiindu-i lipit de icoană. A sucit, a învârtit bietul deget, a tras în sus, a tras în jos, la stânga, la dreapta, nimic. Degetul a continuat să stea lipit de chipul Sfântului Gheorghe. Nici o metodă nu a mai  folosit episcopului celui nebun să desprindă degetul. A tras cât a putut de tare, degetul a început să-l doară şi tot nu se dezlipea de icoană. A fost nevoit să taie degetul ca să poată scăpa de icoana pedepsitoare. Toţi pelerinii din Bihor, am văzut, cu proprii noştri ochi, acest rest de  unghie şi carne din deget cum se distinge clar pe faţa icoanei, iscându-ne fiori reci pe şira spinării în faţa nespusei puteri a lui Dumnezeu.

Pe stindardul său de luptă, Sfântul Ştefan cel Mare a scris următoarele cuvinte: O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această  rugăminte a smeritului tău rob, al Domnului, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Şi aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43-lea  an al domniei sale. 

Tot în biserica centrală (katholikon) ne-am închinat cu toţi la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe, icoana care l-a insoţit pe viteazul voievod în bătălia de la Vaslui şi pe care a trimis-o în dar Mânăstirii Zografu, aşa cum însuşi Sfântul Gheorghe i-a poruncit. Înainte de  marea bătălie de la Vaslui, de la l475, a avut loc o miraculoasă întâmplare. Fiind cuprins de o firească  teamă în faţa mulţimii de oşti a păgânilor, care erau câtă frunză şi iarbă, Sfântul Ştefan cel Mare s-a rugat fierbinte înainte de încleştarea cu marea putere otomană. În noaptea aceea, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe i s-a aratat în vis şi i-a spus:

Îndrăsneşte în Domnul şi să nu te temi de această mulţime, ci în zori adună oştirile tale, le trimite asupra vrăjmaşilor lui Hristos, cu glas de trâmbiţă şi alai. În aceasta vei cunoaşte puterea lui Dumnezeu, care acum te ajută, căci pentru aceasta sunt eu trimis, să-ţi arat cine va birui, şi puterea aceasta este mare în tine şi lucrătoare, şi o să te ajut pe tine în toate bătăliile. Tu să înnoieşti mânăstirea mea pustiită, numită Zografu, care este în Muntele Athos, şi trimite acolo icoana mea pe care o ai cu tine.

Tot aici am aflat cu toţii cum o a treia icoană a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe a venit singură, pe mare, aproape de golful Mânăstirii Vatoped. Monahii de la Vatoped au dorit-o, bineînţeles, pentru mânăstirea lor, dar şi alţi călugări au revendicat icoana, auzind despre minunea plutirii pe apă. Neajungând ei la nici o înţelegere, au decis să hotărască însuşi Sfântul Gheorghe, ca singur să îşi aleagă mânăstirea. Ei s-au rugat cu râvnă, punând icoana pe un catâr, căruia i se zice pe aici mular. Apoi l-au lăsat în deplină libertate. Mularul s-a dus întins cu icoana legată pe spate până la Mânăstirea Zografu. Aici s-a întins pe jos, ca şi cum ar fi cărat o imensă greutate în spinare şi nu s-a mai mişcat deloc, murind lângă mânăstirea bulgărească. Călugării de aici au luat icoana Sfântului venit pe mare şi au asezat-o cu veneraţie în chiar biserica cea mare a mânăstirii, ctitorită de marele domn al Moldovei. A doua zi, icoana nu mai se afla în biserică. Părinţii au găsit-o tocmai pe locul unde se oprise catârul. Au pus-o din nou în mânăstire, dar ea a fost găsită, iar pe locul unde se oprise animalul cel umil şi adesea batjocorit.  Abia atunci au priceput monahii că aceasta este voia viteazului Sfânt Gheorghe, care de fiecare dată apărea în acelaşi loc. Au hotărât atunci călugării să înalţe pe acel loc predestinat un alt lăcaş…

Mânăstirea Zografu are opt capele intra muros şi alte opt extra muros…  Din anul 1845, în aceast sfânt lăcaş  s-au învrednicit în a-l sluji pe bunul Dumnezeu numai călugari  bulgari.

Chiar dacă mânăstirea este bulgărească, un scump stindard de luptă al viteazului, vrednicului şi Sfântului Domn Ştefan cel Mare aşteaptă într-un muzeu să însufleţeasc, iar spre fapte eroice, demne de cronici,   sufletele  românilor  de pretutindeni…  Aşa s-a întâmplat cu noi, pelerinii din Bihor: am vizitat o mânăstire, la început, aparent străină de neamul nostru românesc, dar după periplul nostru aici, am ieşit, în chip minunat, pe poartă, cu imaginea de neuitat a icoanei Sfântului Ştefan cel Mare şi cu stindardul său de luptă în suflete…

Va urma