Suntem în patria marilor învățați ai Antichității elene și în pelerinajul nostru la Sfântul Munte Athos discutăm și despre dreptul la... tihnă. Nu degeaba aici Arhimede, odihnindu-se în cada de baie, a descoperit în secolul al III-lea î. Hr. legea pe care am învățat-o la școală și care-i poartă ilustrul nume: un corp solid scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului de lichid dislocat de către corp.

Această lege a plutirii corpurilor, esențială în navigație, a fost demonstrată în secolul al XV-lea. În altă parte a lumii, un alt savant, pe nume Isaac Newton, odihnindu-se în tihnă sub un măr, a descoperit legea gravitației universale, observând cum cade un măr din pom, atunci când se desprinde din codița sa. Istorioara este confirmată istoric de către prietenul său William Stukeley, dar Newton studiase profund științele matematicii și cunoştea calculul diferențial și integral, formulând în curând legea atracției universale, conform căreia două corpuri se atrag proporțional cu produsul maselor lor și invers proporțional cu pătratul distanței dintre ele.

Sunt numai două exemple celebre care pledează pentru necesitatea tihnei intelectuale, a acelui loisir, care în franțuzește înseamnă ,,activitatea pe care o desfășoară omul în timpul său liber”, eliberat de constrângerile corvoadelor zilnice și, adesea, silnice. Termenul franțuzesc loisir are o origine deosebit de frumoasă și veche, el derivă din verbul latin licere (a fi permis), termen ce face trimitere pe la începutul secolului al-XII-lea noțiunilor pozitive de libertate, tihnă, lenevie chiar. Apoi, termenul loisir, începând cu secolul al XVIII-lea, are înțelesul de ,,divertisment”.

Suntem fericiți aici, în ținutul serafic al Muntelui Athos, loc îndumnezeit ce ne trimite la amintirea Paradisului și apoi a Vârstei de Aur a umanității, descrisă de fondatorii civilizației iudaice și creștine ca fiind un tip idilic de societate umană, unde gradele de libertate și de  tihnă intelectuală au fost deosebit de înalte.

Dar totul a sfârșit, după cum se știe, prin comiterea păcatului de către proto-părinții noștri Adam și Eva. Omul a fost alungat din rai sub cunoscuta diatribă divină: De aici înainte, vei mânca pâine doar cu prețul sudorii tale. Epoca tihnei intelectuale s-a încheiat, omul a trebuit să muncească din greu pentru a-și câștiga existența. Aflăm aici la părinții athoniți că termenul de loisir (tihnă intelectuală) s-a definit în antichitatea grecească păgână prin două cuvinte:  scholè, termen grecesc care a dat naștere cuvântului latinesc schola, de unde a apărut termenul franțuzesc école, iar în latină avem termenul de otium, ce înseamnă ,,odihnă, lenevie”, care a dat apoi naștere cuvântului franțuzesc oisif, opusul termenul negotium (format din nec-otium, adică ne-odihnă), din care s-a născut mai apoi termenul de negoț. Marii filosofi greci ai Antichității lăudau meritele tihnei intelectuale, disprețuiau munca grea, fizică a sclavilor, iar  filosoful roman Seneca nu înceta a lăuda meritele otium-ului, pe care le crede caracteristice doar omului cu adevărat liber, scăpat de tirania robotei îndobitocitoare. Seneca considera că tihna intelectuală dă idei bune, care trebuie puse în slujba politicii și cetății. Omul nobil este aristocratul care se va interesa de acum înainte doar de politică, de treburile serioase, publice ale Cetății și nu de munca fizică, de robotă, considerată drept stare de sclavie, în care trăiește omul de condiție inferioară.

Dar care ar fi preceptele Evangheliei  referitoare la tema pe care o discutăm?, întreb eu. Primesc un răspuns de la un călugăr, bazat pe textul marelui nostru Învățător Hristos: Vedeți crinii de pe câmp, ei nu torc și nu țes și, totuşi, vă zic că nici chiar Solomon nu a fost mai bine îmbrăcat cu toată gloria sa. Ce servește omului să câștige Universul, dacă își pierde sufletul său (Matei, l6,26) sau Cine caută  să-și păstreze viața sa o va pierde, dar cine își va pierde viața din pricina Mea, o va câștiga. (Matei, lo,39). Mult mai tîrziu, Thomas d`Aquino va adăuga ideea tihnei necesare ca moment de refacere interioară a sufletului. În timpurile moderne, la conferința internațională a muncii de la Geneva din 1924, s-a menționat că adoptând, încă din prima sa sesiune la Washington, o convenție asupra duratei lucrului, conferința generală are în principal scopul de a garanta muncitorilor, în afara orele de somn necesare, UN TIMP SUFICIENT PENTRU CA ACEȘTIA SĂ FACĂ CE LE VA PLĂCEA, ASTFEL DUPĂ CUM  INDICĂ ÎN MOD EXACT ETIMOLOGIA TERMENULUI „LOISIR”...

Mai glumind, mai vorbind foarte serios despre necesitatea înstăpânirii și dincolo de Muntele  Athos, în Europa Unită cea fără de tihnă și mercantilă, a tihnei intelectuale care să ne înalțe spre bunul Dumnezeu, nu am găsit însă în standurile din pangare încărcate cu carte din întregul Munte incitanta operă a lui Paul Lafarge - Le droit à la paresse (dreptul la tihnă, la lene). Cartea a fost tradusă în limba română de Alexander Tendler și a fost editată relativ târziu de Liviu Iacob în martie 2009.

Cartea cu titlu uimitor, Dreptul la tihnă sau chiar Dreptul la lene, este o apariție singulară în peisajul livresc al acestei lumi, pentru că autorul francez se opune din răsputeri   dezumanizării Omului - Creația lui Dumnezeu, prin suportarea unei robote zilnice distrugătoare, la care autorul francez a asistat pe vremea sa și la care trudă asistăm și noi cu  toții în era contemporană. Să spicuim câteva pasaje edificatoare din această carte singulară și  care vine în sprijinul parabolei cristice despre păsările văzduhului și crinii câmpului, în sensul că omul nu trebuie să se îngrijească prea mult de grijile zilei de mâine, după cum sună textul evanghelic: nu vă îngrijorați de viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca; oare nu este viața mai mult decât hrana, iar trupul, mai mult decât îmbrăcămintea?

Burghezia, atunci când lupta împotriva nobilimii, fiind sprijinită de cler, arbora gândirea liberă şi ateismul; dar, după ce a triumfat, ea şi-a schimbat tonul şi înfăţişarea, iar în ziua de azi doreşte ca religia să-i sprijine supremaţia economică şi politică. În secolele XV şi XVI, ea relua cu rapiditate tradiţia păgână şi glorifica carnea şi pasiunile sale, condamnate de creştinism; în zilele noastre, îndopată cu bunuri şi plăceri, ea tăgăduieşte învăţăturile gânditorilor săi, Rabelais, Diderot şi a celor care le seamănă şi predică abstinenţa pentru cei care trăiesc din salarii. Morala capitalistă, o nenorocită parodie a moralei creştine, dă cu anatema în carnea muncitorului; ea consideră că idealul său este să reducă producătorul la cel mai mic minimum al nevoilor, să-i suprime bucuriile şi pasiunile şi să-l condamne la rolul de maşină producătoare de muncă fără încetare şi fără mulţumiri.

Socialiştii revoluţionari trebuie să reînceapă lupta pe care au purtat-o filosofii şi pamfletiştii burgheziei; ei trebuie să ia cu asalt morala şi teoriile sociale ale capitalismului; ei trebuie să distrugă prejudecăţile semănate de către clasa guvernantă în mintea clasei care este chemată la acţiune; în ciuda melancoliilor tenebroase ale tuturor sistemelor de morală, ei trebuie să proclame că globul pământesc nu va mai fi locul unde se varsă lacrimile muncitorului…  

…O stranie nebunie posedă clasele muncitoare ale naţiunilor în care domneşte civilizaţia capitalistă. Această nebunie atrage după ea mizeriile personale şi sociale, care, timp de secole, torturează trista omenire. Această nebunie este dragostea de muncă, pasiunea muribundă a muncii, împinsă până la epuizarea forţelor vitale ale individului şi ale progeniturii sale. În loc să reacţioneze împotriva acestei aberaţii mentale, preoţii, economiştii, moraliştii au sacro-sanctificat munca. Oameni orbi şi limitaţi, ei au vrut să fie mai înţelepţi decât Dumnezeul lor; oameni slabi şi vrednici de dispreţ, ei au dorit să reabiliteze ceea ce Dumnezeul lor a blestemat. Eu, care nu pretind că sunt creştin, economist sau moralist, aduc judecata lor în faţa judecăţii Dumnezeului lor; aduc predicile lor despre morala religioasă, economică, liber gânditoare în faţa oribilelor consecinţe ale muncii în societatea capitalistă.

În societatea capitalistă, munca este cauza oricărei degenerescenţe intelectuale, a oricărei deformaţii organice. Faceţi comparaţia între pur-sângele din grajdurile lui Rothschild, slujit de o şleahtă de slugi bimane, şi bruta greoaie din fermele normande, care ară pământul, cară cu căruţa îngrăşămintele, culege recolta. Priviţi nobilul sălbatic pe care misionarii comerţului şi comercianţii religiei încă nu l-au corupt cu creştinismul, sifilisul şi dogma muncii, iar apoi priviţi-i pe mizerabilii noştri servitori ai maşinii…

 Atunci când vrem să regăsim în Europa noastră civilizată o urmă a frumuseţii înnăscute a omului, trebuie să mergem s-o căutăm la popoarele la care prejudecăţile economice încă nu au dezrădăcinat ura împotriva muncii. Spania, care din păcate degenerează, se mai poate lăuda că posedă mai puţine fabrici decât avem noi puşcării şi cazărmi; dar artistul se bucură când admiră andaluzul trufaş, brun precum castanele, drept şi flexibil ca o tijă de oţel; inima omului tresare când aude cum cerşetorul, înfăşurat în capa sa găurită, îi tratează drept ,,amigo” pe ducii de Ossuna. Pentru spaniol, la care animalul primitiv nu a fost atrofiat, munca este cea mai grea sclavie. Nici grecii din epoca eroică nu aveau decât dispreţ pentru muncă: numai sclavilor le era permis să muncească; omul liber nu cunoştea decât exerciţiile fizice şi jocurile de inteligenţă (subl.ns.). Aceasta era perioada în care se mărşăluia şi se respira în poporul lui Aristotel, Phidias, Aristofan, aceasta era perioada în care o mână de oameni curajoşi striveau la Marathon hoardele din Asia, pe care Alexandru urma s-o cucerească după puţin timp. Filosofii din Antichitate povăţuiau dispreţul pentru muncă, această degradare a omului liber; poeţii elogiau lenea, acest dar al zeilor…   

 În cuvântarea de pe munte, Hristos propovăduia lenea: «Uitaţi-vă cu băgare de seamă la cum cresc crinii de pe cîmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava sa nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.»

Yehova, dumnezeul bărbos şi respingător, a dat adoratorilor săi supremul exemplu al lenei ideale: după şase zile de muncă s-a odihnit pentru eternitate.

Pe de altă parte, pentru care rase munca este o necesitate organică? Auvergnaţii; scoţienii, auvergnaţii din insulele Britanice; gallegos, aceşti auvergnaţi ai Spaniei; pomeranienii, aceşti auvergnaţi ai Germaniei; chinezii, aceşti auvergnaţi ai Asiei. În societatea noastră, care sunt clasele cărora le place munca de dragul muncii? Ţăranii proprietari, micii burghezi, unii - aplecaţi peste pământurile lor, alţii - îndesaţi în micile lor magazine, mişcându-se aidoma unei cârtiţe în galeria sa subterană, fără ca niciodată să se ridice pentru a privi natura în tihnă...

În acest timp, proletariatul - marea clasă care îi cuprinde pe toţi producătorii naţiunilor civilizate, clasa care odată cu emanciparea sa va aduce emanciparea întregii omeniri de munca servilă şi va face din animalul uman o fiinţă liberă - şi-a trădat instinctele şi, fără să-şi cunoască misiunea istorică, s-a lăsat pervertit de dogma muncii. Aspră şi grea i-a fost pedeapsa. Toate nenorocirile sale individuale şi sociale sunt născute din pasiunea sa pentru muncă…

 Douăsprezece ore de muncă pe zi, iată idealul filantropilor şi al moraliştilor din secolul al XVIII-lea. Să se spună că noi am depăşit acest nec plus ultra! Atelierele moderne au devenit case de corecţie ideale în care sunt încarcerate masele muncitoreşti, unde sunt condamnaţi la muncă forţată timp de douăsprezece şi paisprezece ore, nu numai bărbaţii, ci femeile şi copiii! Şi să se spună că fiii eroilor din perioada de Teroare s-au lăsat degradaţi de religia muncii până la punctul în care, după 1848, au acceptat, ca o realizare revoluţionară, legea care limita munca în fabrici la douăsprezece ore; ei proclamau ca un principiu revoluţionar Dreptul la muncă. Ruşine proletariatului francez! Numai sclavii au fost capabili de o asemenea josnicie. Un grec din vremurile eroice ar fi avut nevoie de douăzeci de ani de civilizaţie capitalistă pentru a concepe o asemenea înjosire (subl. ns.).

Dacă durerile muncii forţate, dacă torturile foametei s-au abătut asupra proletariatului, mai numeroase decât lăcustele din Biblie, proletariatul este cel care le-a adus asupra sa.

Această muncă, pe care în iunie 1848 muncitorii au revendicat-o cu armele în mână, ei au impus-o familiilor lor; ei şi-au dat nevestele şi copii pe mâna baronilor din industrie. Cu propriile mâini, ei şi-au dărâmat căminul domestic; cu propriile mâini, ei au irosit laptele femeilor lor; nenorocitele de ele, însărcinate şi alăptând-şi pruncii, au fost silite să meargă în mine şi fabrici să-şi frângă spinarea şi să-şi epuizeze nervii; cu propriile mâini ei au sfărâmat viaţa şi vigoarea copiilor lor. — Ruşine proletarilor! Unde sunt acele neveste despre care vorbesc micile fabule şi vechile noastre poveşti, îndrăzneţe, sincere la vorbă şi iubitoare ale divinei sticle? Unde sunt acele femei vesele, care întotdeauna aleargă, întotdeauna gătesc, întotdeauna cântă, care seamănă viaţă şi creează bucurie, care aduc pe lume prunci sănătoşi şi viguroşi?… În ziua de azi, avem fete şi femei de fabrică, flori plăpânde cu culori palide, cu sânge fără strălucire, cu stomacul distrus, cu membrele vlăguite! Ele nu au cunoscut niciodată plăcerea robustă şi nu vor şti să povestească ştrengăreşte cum a fost spartă scoica lor! Iar copiii? Douăsprezece ore de muncă pentru copii. Ce mizerie! — Dar toţi acei Jules Simon de la Academia de ştiinţe morale şi politice, toţi acei Germiny de la iezuiţi nu ar fi putut să inventeze un viciu mai abrutizant pentru inteligenţa copiilor, mai corupător pentru instinctele lor, mai destructiv pentru organismul lor decât munca în atmosfera viciată a atelierului capitalist. Se spune că epoca noastră ar fi secolul muncii; de fapt, este secolul durerii, al mizeriei şi al corupţiei…