De la Cruce la Ordin...

Drumul de la Crucea Sfântului Andrei la Ordinul Sfântului Andrei traversează o parte însemnată a istoriei lumii, de la martirizarea apostolului născut în Betsaida şi crucificat pe o cruce în formă de X în 30 noiembrie 60 în oraşul grecesc Patras pe vremea stăpânirii romane până pe vremea ţarului Petru I al Rusiei.

Pentru că un ordin şi o distincţie mult râvnite cu numele Sfântului Andrei au fost înfiinţate la 30 noiembrie/ 11 decembrie 1698 de către ţarul Petru I al Rusiei care a ales acest nume întrucât Sfântul Andrei era patronul Bisericii ortodoxe ruse. Ordinul nou fondat avea deviza Pentru credinţă şi fidelitate şi avea iniţial un caracter pur militar pentru recompensarea ofiţerilor distinşi pe câmpurile de luptă, fiind primul în ierarhia ordinelor ruseşti, rezervat, în primul rând, suveranilor şi familiilor imperiale, dar apoi şi altor personalităţi de stat civile. Ordinul avea uniformă proprie care se purta la sărbătoarea Ordinului în 30 noiembrie sau la ceremonii excepţionale. Acum este un ordin dinastic al familiei ţariste Romanov din exil şi, în acelaşi timp, cel mai înalt Ordin al Federaţiei Ruse. Restaurat după dictatura sovietică în anul 1998 de catre Boris Elţîn, Ordinul Sfântul Andrei s-a acordat până acum mai multor personalităţi, de la inginerul Mihail Kalaşnikov,  făuritorul celebrului pistol-mitralieră Kalaşnikov şi până la scriitorul Alexandru Soljeniţîn (care a refuzat distincţia!), de la patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei şi al tuturor ruşilor şi până la Mihail Gorbaciov, ultimul preşedinte al URSS. Dar şi alte personalităţi s-au bucurat de acordarea acestui ordin.

Revenind la mânăstirile noastre, aici aflăm că taman în anul 1900, are loc târnosirea strălucitorului lăcaş de către patriarhul Ioachim al III-lea, stareţ fiind ieromonahul Iosif, într-un moment deosebit, în care vieţuiau aici în jur de 800 de călugări. Dar imediat după revoluţia bolşevică din toamna anului 1917 din Rusia a început decăderea treptată, inexorabilă a schitului, precum şi a tuturor aşezămintelor ruseşti din Sfântul Munte. Se spune aici că reprezentanţi ai Guvernului grec de la Atena ar fi întrebat în 1927 guvernul sovietic de la Moscova ce înţeleg Sovietele din URSS să facă din mănăstirile şi călugării ruşi de la Athos. Răspunsul diriguitorilor comunişti a fost, zice-se, acesta: „Mănăstirilor daţi-le foc şi călugărilor tăiaţi-le capul şi-i aruncaţi în mare”. Grecii nu au urmat porunca mai marilor de la Răsărit. Din anul 1930, una din clădirile schitului, din partea de sud-est, adăpostește vestitul seminar teologic denumit Athoniada. În anul 1958, un devastator incendiu a distrus partea dinspre apus a complexului de clădiri. Apoi, ca şi cum asta nu ar fi nimic, istoria schitului mai consemnează faptul că în anul 1971 trece la cele veşnice ultimul monah rus, stareţul Samson. Urmează două decenii triste de părăsire şi surpare a schitului atât de faimos în alte vremuri…

Fiind însă trecut în proprietatea Mănăstirii Vatopedu, adunarea sfinţilor părinţi de aici a decis în anul 1992 revigorarea şi reîmprospătarea vieţii monahale a schitului şi începerea unor vaste lucrări de restaurare. Astfel că în anul 2001 s-au instalat aici 14 monahi aflaţi sub îndrumarea duhovnicească a părintelui Efrem, fost stareţ al mănăstirii Filoteu. Am aflat aici că marele şi cel mai de preţ odor al Schitului este o parte din moaştele (fruntea) Sfântului Apostol Andrei.

Ne-am închinat cu pioşenie în faţa celui dintâi chemat de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos să fie apostol, alături de fratele său Petru. După tragerea la sorţi, Sfântul Apostol Andrei s-a dus să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu în Sciţia, în Tracia, în Dobrogea noastră, unde o peşteră şi un pârău îi poartă numele, în sudul Rusiei şi în alte locuri din arealul Mării Negre. Fiind la origine pescar, Sfântul Apostol Andrei este socotit ocrotitorul grecilor, neam de navigatori şi pescari. Este,  totodată, patron al Scoției (steagul scoțian reprezintă chiar crucea Sfântului Andrei), al României, al Rusiei, al Spaniei, al Siciliei şi, nu în ultimul rând, al Greciei pe care o străbatem acum, cutreierând falanga sa paşnică de stânci răcorite de apele albastre ale Egeei. De asemenea, Sfântul Andrei este şi patronul adorat al unor vestite orașe precum Napoli, Mantua, Ravenna, Brescia, Amalfi, Bordeaux, Brugge, Patras. Pentru cinstirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat, cea mai mare biserică din Sfântul Munte impresionează pe oricare pelerin. Nu a fost de la bun început un mare lăcaş religios. Prin vremi de silnicie, totuşi, s-a reuşit ridicarea chiliei la rang de schit cu viaţă de obşte. Comunitatea a crescut rapid şi a fost nevoie de ridicarea unor mari corpuri de chilii. Se spune că un monah, văzând uimit măgarii (cărora aici li se spune mulari), atât de încărcaţi cu diferite materiale de construcţie pentru noul schit, ar fi exclamat: „Ce serai (palat) vor să construiască cu atâtea materiale?”. Se crede că datorită acestui episod a rămas până astăzi denumirea de Serai, dată acestui neobişnuit schit.
Un monah român, evocator al frumuseţii acestui schit, pe nume Theodosie Bonteanu, vieţuitor al Mânăstirii Secu din judeţul Neamţ, a vizitat Sfântul Munte Athos şi Schitul Sfântul Andrei din apropierea capitalei Kareya. Iată câteva din notele sale de călătorie, publicate în anul 1930, la tipografia Mânăstirii Neamţ:
„Înainte de a ajunge la Careia, mă întâm­pină formidabila masă de clădiri a schitului rusesc Saraiu. Clădirile acestea sunt nouă, de curând înfiinţate cu banii marelui duce Alexievici, din fosta familie imperială a Rusiei. Schitul cu clădirile până la 5-6 etaje pare un imens palat adus din Moscova sau din Petrograd. La arhondaric, săli mari şi spaţioa­se, cu mobilă de lux şi cu tablouri numeroa­se, galerii lungi, coridoare, vestabule cu gea­muri de sticlă colorată, prin care canapelele cu somieră te primesc fără formalităţi şi etichetă; totul e bine aranjat şi confortabil; un lucru însă strică toate – nu-i pâine; călugării ruşi nu mai au ce pune pe masă. Peste tot timpul anului, ei o duc numai în post, căci veniturile frumoaselor podvorii din Rusia nu-şi mai trimit aici prinosul. Păr. Arhondar Ierod. Stratonic îşi ţine însă capul sus. Ca adevărat rus pravoslavnic, n-are mai frumoasă amintire, din toată viaţa sa mona­hală, ca ziua când a oficiat la Petrograd în faţa Împăratului. Biserica catedrală are o arhitectură cu totul nouă şi străină Muntelui Athos. Ea este singura biserică din această localitate clădită după stilul renaşterei. Interiorul e vast şi plin de lumină, câteva tablouri murale, au acelaşi stil şi par a fi pictate de aceeaşi mână care a lucrat tabloul «înfricoşatei judecăţi» din trapezul de la Rusicu. De la biserică pornesc cu un călugăr mi­titel şi bărbos, ce se oferă să mă acompa­nieze din sală în sală, în lungul coridoarelor şi din paraclis până în gropniţă. Aici el mă previne: Să nu ai frică, sunt oasele cuvioşilor monahi ce au adormit în Domnul.
Înaintea mea, o tâmplă de icoană, căci gropniţa e tot un fel de paraclis. De jur-îm­prejur sunt dulapuri mari, cu rafturi pline de cranii şi de oase. Trei dintre aceste craniuri sunt puse pe o măsuţă înaintea iconostasului. Foarte curate, de altfel, aceste oase sunt câteodată şi obiect de cult. Evlaviosul meu însoţitor ia una din aceste tigve în mâini şi îmi explică. Acesta este capul fos­tului meu sta­reţ… – şi, pri­vin­du-l cu umi­linţă şi cu oarecare du­re­re, îl aşază cu sfinţenie la loc, după ce l-a venerat prin­tr-o apa­rentă săruta­re. În al­tă par­te călu­gărul îmi arată o co­lecţie în­treagă de o­biec­te de tor­tu­rare şi de mor­tificare a tru­pului, ce s-a aflat pe corpul mortului, la dez­gropare. Unul purtase pe sub rasă o cămaşă de zale noduroase şi chinui­toa­re. Altul o centură de fer cu zimţi, închisă prin paftale. Un altul purtase pe capul său, sub culion, un fel de mitră de plumb, de o greutate foarte mare. Altul, o cruce Theodosie Bonteanu a ajuns şi el la Muntele Athos la mănăstirea românească „Prodromul”. A fost un monah ortodox singular, instruit, care a călătorit mult prin Apus şi care a militat pentru unirea creştinilor ortodocşi şi latini. El credea că despărţirea Bisericii de răsărit de Roma s-a produs doar din nefericite şi dăunătoare cauze politice şi că grecii îi considerau barbari pe romani, iar romanii, mult mai puternici, îi tratau pe greci ca pe nişte bieţi supuşi. Se spune că Grecia, deşi supusă de romani manu militari, pe calea armelor, totuşi, Hellada cea străveche a ripostat, învingând Roma pe calea spiritului... Iar aceasta, o înţelegi cel mai mult aici, pe înălţimile Sfântului Munte Athos...
(va urma)