În această mânăstire a trăit cel mai cunoscut imnograf și compozitor bizantin, pe nume Ioan Cucuzel, născut în localitatea Dirrachia sau Dirahion în Bulgaria.

 

Ioan Cucuzel cu vocea sa de aur 

Sfântul Ioan Cucuzel a fost vestit în lumea ortodoxă pentru că era „cel cu glas îngeresc”, viețuind în mânăstirea athonită Marea Lavră între anii 1280-1360, pe vremea împăratului Alexie Comneanul. Rămas  orfan de tată, mama lui l-a dat la școală spre a învăța din Sfintele Scripturi. Înscris la școala imperială de cântăreți bisericești din Constantinopol, tânărul psalt va deveni cel mai bun din întreaga lui generație. Din modestie creștină, el însă își ascundea de toți darul său cel mare, spre a se păzi de mândrie neghioabă și de laudă ce aduce pierzania. Din rânduiala bunului Dumnezeu, însa, într-o zi, egumenul  său i-a descoperit vocea când acesta cânta pe camp. Impresionat de minunata lui voce, el îl va ruga să cante în biserica cea mare a mânăstirii. Cu mare greutate, împăratul bizantin s-a învoit să-l lase pe Ioan în Sfântul Munte. Se spune aici, la Marea Lavră că, după ce a cântat un acatist în fața icoanei Maicii Domnului, călugărul s-a învrednicit de o mare minune. Maica Domnului i s-a înfățișat și i-a spus cuvintele acestea: "Bucură-te, Ioane, și nu te opri din cântat, iar pentru aceasta eu nu te voi uita." Apoi, Sfânta Fecioară a pus în mâna cântărețului bisericesc o monedă de aur și a dispărut. Moneda a fost așezată mai apoi lângă icoana Maicii Domnului și multe minuni s-au întamplat înaintea acelei icoane, numita mai târziu Maica Domnului Cucuzelita. Icoana este prăznuită în data de 1 octombrie a fiecărui an, dar și în a zecea vineri după Sfintele Paşti.
Maestrul protopsalt Ioan Cucuzel a scris mai multe lucrări precum O carte scrisă cu voia lui Dumnezeu și cuprinzând tipicul slujbelor bisericești, Tipicul slujbelor, De la Începutul Vecerniei până la sfârșitul Sfintei Liturghii și Știinţa cântării și notele muzicale cu poziția mâinii și toate aranjamentele cântării. Sfântul Ioan Cucuzel a mai scris și o carte de teorie psaltică, numita Arta psaltică. El mai este cunoscut ca fiind păzitorul  psalților și al cântareților bisericești, fiind cel mai mare dezvoltător al muzicii psaltice. Cea mai cunoscută lucrare a lui Ioan Cucuzel este cântarea bisericească De demult prorocii.
Sfantul Ioan Cucuzel a fost înmormântat în Biserica Sfinții Arhangheli, zidită lângă chilia în care a și viețuit, anume lângă Marea Lavră.
Mânăstirea pe care o vizităm are jurisdicție deplină asupra tuturor schiturilor și sihăstriilor din jurul vârfului Muntelui Athos, inclusiv asupra Schitului românesc Prodromul spre care ne vom îndrepta, dată fiind apropierea lui de Marea Lavră. Pe teritoriul Lavrei aflăm că se află mai multe alte schituri și chilii, toate locuite de părinți români:  Schitul Sfânta Ana, Kerasia, Kavsokalivia, Katunakia și Karoulia.
Nu întâmplător, în biserica în care a cântat cu glas îngeresc sfântul Ioan Cucuzel, monahii de aici se străduiesc să îi urmeze exemplul chiar la sute și sute de ani de la trecerea lui la cele veșnice.
Impresionat de cântecele călugărilor athoniți din Marea Lavră și care ne-au mers până în adâncul inimilor am purces spre seară la scrierea  acestui poem, cu explicația necesară, cuvenită cititorilor, că expresia grecească Kyrie eleison înseamnă Doamne, miluiește, iar Axion estin înseamnă Cuvine-se cu adevărat...: În Marea Lavră aud un dulce zvon: /Kyrie eleison, kyrie eleison,/ La început timid, apoi ciclon, /Kyrie eleison, kyrie eleison /Zeci de călugări cântă-n unison /Kyrie eleison, kyrie eleison,/ Din strane laterale și amvon/ Kyrie eleison, kyrie eleison, /Greaca distinsă-a lui Anacreon, /Kyrie eleison, kyrie eleison./ Mă simt trecut prin ciur și prin dârmon,/ Kyrie eleison, kyrie eleison,/ Duhul cel sfânt mă-nalță spre Athon: /Kyrie eleison, kyrie eleison… /Odată-n viață, orice bun creștin/ Axion estin, axion estin,/ Își leapădă surtucul de Cain/ Axion estin, axion estin, /Ajunge-ndureratul pelerin/ Axion estin, axion estin,/ În istmu-ndepărtat și bizantin /Axion estin, axion estin,/ El bea al Vieții vin din alt ciorchin/ Axion estin, axion estin, /În poala Maicii sale-i tot suspin/ Axion estin, axion estin, /Și Dumnezeu din cer nu-i mai străin/ Axion estin, axion estin...

 

La izvorul cu aghiasmă

De la Mânăstirea Marea Lavră nu am plecat imediat spre schitul românesc Prodromul, așa cum ne-am fi așteptat cu toții cu firească dorință. Trebuie să vedeți mai întâi izvorul cu aghiasmă al Sfântului Atanasie, ne-a explicat monahul nostru din Bihor, căruia noi ne supunem fără crâcnire de parcă am fi învățăceii lui. Ne-am îndăluit spre coasta muntoasă cu pricina per pedes apostolorum, pentru că, ne-a mai spus părintele pe drum, locul este unul dintre cele mai minunate din tot Sfântul Munte Athos. Magnificul izvor de apă a fost primit în dar de la Maica Domnului. El se află pe partea dreaptă a drumului care  duce de la Mânăstirea Caracalu la Mânăstirea Marea Lavră.
Se spune că Maica Domnului a ițit în chip minunat apa dintr-o stâncă și a făgăduit că acest șuvoi curățitor, minunat, va fi întotdeauna al Marii Lavre și că Maica Domnului va fi de drept și de fapt Stareța Lavrei. Pe locul cu pricina se află și astăzi nemuritorul izvor al Sfântului Atanasie, având zidită în jur o micuță biserică, precum și un foișor unde am degustat cu credincioșie aghiasma din izvor, desfătându-ne apoi reconfortanta vedere spre mare și spre o chilie din apropiere. Am mai aflat tot din gura monahului nostru că pe vremea Sfântului Athanasie Athonitul în mânăstirea Marea Lavră trăiau mai bine de două mii de călugari.  Fiind vremuri de îngrozitoare sărăcie și lipsuri materiale, mai mulți   nevoitori călugări de aici au început a părăsi cu nespusă jale mânăstirea. Printre ultimii călugări rămași în Marea Lavră se număra și întemeietorul Athanasie. Garda moare, dar nu se predă! - se spune. Dar nu peste multă vreme, fără nici o putință oarecare de a îndrepta situația dezastruoasă, covârșit de crunta sărăcie, sfântul Athanasie s-a predat: s-a hotărât, în sfârșit, să plece și el înspre Kareya,  capitala Sfântului Munte, să ceară ajutorul confraților. Aici monahul din Bihor se oprește spre a-și mai trage răsuflarea. Ne oprim și noi, cu aburii ieșindu-ne din guri, să ascultăm mai departe. Aflăm că, ducându-se și el, călugărul athonit,  ca un căpitan de vas ce părăsește ultimul a sa corabie de piatră, spre Kareya, s-a întâlnit pe drum cu o femeie. Văzând acea femeie, sfântul a întrebat-o, neobicinuit cu apariția vreunei femei pe sfântul Munte Athos în virtutea regulii denumită avaton (interzicerea accesului femeilor pe Sfântul Munte Athos): Ce-i cu tine, femeie, aici, pe munte? Femeia i-a răspuns însă cu blândețe nespusă: Eu nu sunt o femeie oarecare, eu sunt Maica Domnului. Sfântul Atanasie nu a crezut la început minunii, ci a pus arătarea de pe drumul său de monah pribeag  pe seama diavolului, care de multe ori se arată bietului om în chip înșelător, iar el a luat măsuri de prevedere, spre a nu se pierde. Dar femeia care pretindea a fi chiar Maica Domnului, privind la el, l-a întrebat iar: Ce ai în mână?  Sfântul rătăcitor și aproape mort de foame a răspuns simplu: Toiagul. Iar toiagul sfântului Athanasie nu era din lemn, ci din fier masiv, el fiind păstrat azi chiar în biserica centrală (katholikon ) din Marea Lavră, înfipt cu strășnicie lângă mormântul lui. La gât, sfântul purta o cruce din fier, grea de trei kilograme, pe care o avea și în momentul crucial al marii întâlniri cu Maica Domnului, crucea  fiind păstrată și ea tot în katholikon-ul mânăstirii. Monahul din Bihor mai face câțiva pași pe costișă, apoi din nou se oprește spre a sublinia importanța ziselor lui. Ne oprim și noi. Suntem  numai ochi și urechi. Poteca care duce spre izvor este destul de abruptă.
În momentele de scurt popas, necesare în orice ascensiune montană,  răsuflând cu greutate, aflăm de la părintele nostru că, spre a adeveri faptul că ea și numai ea este Maica Domnului, acea femeie de pe Sfântul Munte Athos i-a cerut   monahului pribeag  să facă semnul crucii peste o  piatră și apoi să lovească, precum altădată proorocul Moise din  Vechiul Testament, cu toiagul de fier în stânca de lângă el. Monahul Athanasie s-a supus poruncii. A făcut semnul crucii și a lovit cu toiagul în stâncă.  În acel moment, din stânca izbită zdravăn cu toiagul monahal a țâșnit apa cea mai minunată din lumea asta, curată, dulce și rece, aghiasma Sfântului Athanasie.  Și  până astăzi, locul acesta unde ne aflăm noi acum, a continuat emoționat părintele îndrumător, este cunoscut sub denumirea de Izvorul Sfântului Athanasie, iar apa care curge neîntrerupt  din el se numește Aghiasma Sfântului Athanasie.
Aflăm, pe când mai făceam obosiți ultimii pași spre izvor, că după minunea înfăptuită Maica Domnului a mai zis monahului: Eu sunt econoama mânăstirii, eu vă port de grijă. Călugărul, dezertor fără voie de la misia lui, a înțeles, a cerut cu mare umilință binecuvântarea Maicii Domnului și s-a reîntors cu pocăință și cu inima zdrobită la Marea Lavră, la prima mânăstire creată de el pe Sfântul Munte, asigurându-i astfel supraviețuirea și îndreptățita întâietate. Abia întors la mânăstirea cea părăsită de frații lui, monahului revenit acolo nu i-a venit să creadă: Maica Domnului l-a întâmpinat lângă chiliile cele vechi, îndemnându-l blând să intre în pivnița cea mare a mânăstirii. Coborând cu emoție treptele pivniței, monahul a găsit vasele și lăzile pline cu alimente: brânză, măsline, untdelemn și cereale.
Pe când monahul de la Mânăstirea de la Coada Lacului din Bihor a isprăvit istorisirea, am ajuns și noi în sfârșit la izvorul cu aghiasmă. Ca și cum ne-ar fi trecut oboseala drumului din senin, ne-am și grăbit să ne umplem toate recipientele pe care le aveam asupra noastră cu aghiasma curățitoare a trupului și sufletului a Sfântului Athanasie. Am degustat apoi cu nesaț din această aghiasmă în foișorul clădit pe stâlpi de piatră  din apropierea magnificului izvor. Am simțit puterea curățitoare a aghiasmei până în adâncurile viscerelor. Popasul meu la acest izvor miraculos nu cred că îl voi uita vreodată în viața mea… 

Va urma