ROMAN CIOROGARIU, episcop, pedagog, ziarist. S-a născut în 6 decembrie 1852, în localitatea Pecica, judeţul Arad. A decedat la 21 ianuarie 1936, în Oradea.
Studii liceale la Arad, Pojon (Bratislava) şi Hodmezovasarhely. Studii de teologie la Arad (1874-1877), specializare în Pedagogie şi Psihologie la Universitatea din Leipzig, apoi în Teologie şi Filosofie la Universitatea din Bonn (1877-1879). Funcţionar la Episcopia Aradului (1979-1881), profesor la Institutul teologic-pedagogic din Arad (1881-1889 şi 1892-1917), director al acestui Institut (1901-1917),
Tuns în monahism - cu numele Roman - şi hirotonit ieromonah în 1900, hirotesit protosinghel în 1904 şi arhimandrit în 1917, vicar eparhial la Oradea (1917-1920). Primul episcop ortodox la Oradea (ales: 3/16 oct. 1920; hirotonit: 26 martie 1921; instalat: 2 oct. 1921), păstorind până la moarte. Militant, mai cu seamă în presă, pentru drepturile poporului român. A fost membru în Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, iar în 1918-1919 preşedintele Consiliului Naţional Român din judeţul Bihor, membru în Senatul României (1920-1936), membru de onoare al Academiei Romane.
Ziarist de mare prestigiu, a semnat sute de articole cu caracter naţional-politic, social sau religos (fie sub numele său, fie cu pseudonimele "Unchiaşul" şi "Preotul bătrân"), în periodicele: "Tribuna" - Sibiu; "Tribuna Poporului" - Arad (la infiinţarea căreia a contribuit, 1997); "Biserica şi Şcoala" (Arad, redactor în perioada 1 ian. 1901 - 1 oct. 1917); "Tribuna Bihorului"; "Cele Trei Crişuri"; "Legea Românească" - Oradea.
A redactat şi "Anuarele Institutului teologic-pedagogic din Arad" în perioada cât a fost director. Ca episcop, a avut o seamă de realizări, dintre care amintim: a organizat noua eparhie; a cumpărat o reşedinţă episcopală impunătoare; a întemeiat o Academie teologică cu 4 ani de studii (1923); a înfiinţat o şcoală de căntăreţi bisericeşti, o tipografie, mănăstirea de la Izbuc, foaia eparhială "Legea Românească" (1921).

Dr. NICOLAE POPOVICIU. S-a născut în 1903, în comuna Biertan, din fostul judeţ Târnava Mare, şi-a făcut studiile secundare la Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov şi pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a susţinut şi un strălucit doctorat, pe tema epiclezei euharistice. Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit, ci şi un om de acţiune, ştiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era, în acelaşi timp, stăpânul turmei, dar şi slujitorul ei umil, impunând tuturor prin puterea exemplului personal. La îndemnul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s-au cununat civil şi religios, primind astfel binecuvântarea bisericii.
În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord şi nord-vestul Ardealului. O parte importantă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de ţară, din fericire, vremelnic. Cunoscând prestanţa şi intransigenţa episcopului Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici antiromâneşti, autorităţile horthyste l-au expulzat din teritoriul ocupat. S-a stabilit la Beiuş, continuând să slujească, să ctitorească şi să spere.
Recucerirea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca aproape şase luni în aceste teritorii, lovite de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sale la renaşterea vieţii creştine. Dacă Basarabia şi Bucovina fuseseră numai un an sub ocupaţie sovietică, Nicolae Popovici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planurile, după 20 de ani de acţiune continuă. De aceea el nu a obosit să denunţe această plagă a umanităţii, deopotrivă prin cuvântări şi prin scris.
Sfârşitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar şi machează începutul comunizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârşit la Oradea, dar posibilitatea răspândirii unei ideologii inumane şi atee chiar în propria ţară nu-l poate lăsa indiferent. Atunci, dintre toţi, el a ales calea unei opoziţii deschise, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va mulţumi cu simpla supunere a bisericii, ci va încerca distrugerea ei. În acţiunile sale el a respectat permanent canoanele şi tradiţia bisericii. După cum se ştie, Biserica ortodoxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocupându-se de dezvoltarea vieţii religioase. Dar deşi respectă statul, uneori prea mult, Biserica ortodoxă are autonomia ei în luarea deciziilor în afacerile ecleziastice şi libertatea de a-şi răspândi învăţătura. Când aceste lucruri sunt încălcate de stat, biserica are dreptul să reacţioneze. Episcopul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta şi opri abuzurile statului comunist faţă de biserică. Prin memorii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul suveran al episcopului de a numi protopopi, a cerut ca preoţii să nu mai fie arestaţi fără ştirea ierarhului, iar acesta să poată interveni în apărarea celor reţinuţi. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, menite să tulbure liniştea liturghiei. S-a opus unificării Bisericii greco-catolice cu Biserica ortodoxă, considerând că lucrurile făcute prin forţă nu au durabilitate. De asemenea, a căutat să limiteze influenţa sindicatului de la episcopie, calul troian al comuniştilor în viaţa bisericii. În ceea ce priveşte predicile sale, el a refuzat constant să se supună indicaţiilor date de Ministerul Cultelor, afirmând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Astfel, a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace şi alte aspecte pe care comuniştii le-ar fi dorit promovate de preoţi. În schimb, el vorbea de măreţia credinţei creştine, de speranţă în mai bine, de valorile naţionale. Pentru Securitatea care nota conştiincioasă toate aceste predici, ele nu erau altceva decât instigări contrarevoluţionare. În ochii autorităţilor, episcopul de Oradea devine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pensioneze pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patriarhului Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galaţi, s-au izbit de afirmaţia categorică a lui Dej şi Groza, care au spus că, dacă Popovici nu este pensionat, atunci va fi arestat.
Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici şi le-a petrecut la Mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus şi odihneşte în catedrale din Oradea (va urma).