Pentru a putea merge mai departe cu capul sus, e timpul să ne recunoaștem propriile slăbiciuni și să încercăm să ne ferim de ele pe viitor. De la început trebuie să recunoaștem că, în anii de după decembrie ‘89, societatea românească a fost împinsă spre o dureroasă și nefirească atrofie morală și spirituală, spiritul românesc denaturându-se în chip lamentabil, adevărul și sinceritatea, cinstea și corectitudinea fiind îngropate în minciună și prefăcătorie.

Caracterul omului a devenit un „veșmânt zdrențuros”, iar sufletul nu-și găsește pacea şi se zbate în „temniţa pieptului”. Viața a devenit o farsă banală, lipsită de bucurii, dar plină de necazuri și suferinți într-o societate bântuită de morbul mercantilismului, unde banul a devenit un demon al discordiei între oameni. O explicație în acest sens putem găsi în faptul că mulți oameni (în special tineri) au devenit surzi la glasul  religiei, prețuind doar plăcerile lumești, ocolind biserica, locul de rugăciune către Dumnezeu. Căsătoria este considerată de unii o „prostituție legalizată”, care nu se bazează pe iubire, ci pe interese, ceea ce face ca fructul a două ființe (bărbatu şi femeia) care și-au unit destinele să nu fie întotdeauna o ființă izbutită, căci, probabil a fost rodul întâmplării și nu al iubirii. De asemenea, în ultima vreme se ridică voci (chiar importante) care cer legalizarea căsătoriei între ființe de același sex și chiar adoptarea, de către asemenea cupluri, de copii, lucru total greșit și anormal, căci acești copii nu ar ști cine este tatăl și cine este mama și, ca atare, n-ar ști cum să li se adreseze, fără să mai vorbim despre sensul și direcția în care ar merge educația acestor copii. Societatea nu trebuie să accepte, sub nici o formă, unirea prin căsătorie a două persoane de același sex, căci acesta nu poate să procreeze, ori înmulțirea populației se bazează pe actul procreării, al cărui rezultat sunt copiii. Pentru a supraviețui un popor are nevoie de urmași, ceea ce cuplurile de același sex nu au cum să „producă”. Fără urmași vom pieri. De aceea, societatea trebuie să fie fermă în apărarea normelor sale de viață, iar realitatea socială trebuie să fie pură și să ținem cu dinții de această puritate, să nu acceptăm să ne-o murdărească nimic și nimeni, niciodată. Numai așa ne vom putea garanta o viață demnă și morală, în toate ipostazele sale. Un alt aspect al slăbiciunilor noastre îl constituie nepăsarea și toleranța față de unii oameni, care avansează pe scară socială și își rezolvă problemele prin mijloace murdare, printre care șantajul material și sentimental a devenit o adevărată „profesie” aducătoare de beneficii materiale sau sentimentale celor care îl practică, această specie ordinară și hidoasă călcând în picioare condiția umană. Șantajistul este, într-un fel, un criminal, pentru că, dacă ucișagul își suprimă fizic victima, șantajistul o zdrobește moral, face din ea tot ce vrea, folosindu-se de „probe”, adunate pe ascuns, vlăguindu-și astfel victima, care nu are curajul să îl deconspire, încercând să-și protejeze integritatea morală, mai ales cei care ocupă funcții înalte în societate sau au un anumit rang social. Nu întâmplător, victimele șantajiștilor sunt oameni politici, de la care pretind diferite favoruri (contracte cu statul, funcții etc.), oameni de afaceri de la care pretind bani, femei de la care pretind favoruri sentimentale. Șantajiștii riscă totul, făcând din șantaj un scop în viață, deși știu că trăiesc într-o crasă situație de imoralitate și ilegalitate, deoarece nimeni nu are dreptul să lezeze brutal și iremediabil demnitatea unui om, iar șantajul, la fel ca și amenințarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare compromițătoare se pedepsește cu închisoarea. Desigur că slăbiciunile omenești sunt multe și complicate, dar din lipsă de spațiu ne-am limitat la aceste aspecte și, în mod deosebit, la acest fenomen urât și imoral, care este şantajul material și sentimental, practicat pe scară destul de largă în ultima vreme, de niște escroci și parveniți, lipsiți de orice scrupule. Și, colac peste pupăză, doamna Prună, ministrul Justiției, vrea să ne „fericească” cu încă o „profesie” de teapa șantajiștilor, „aceea de avertizor de integritate în structurile publice”, adică un fel de turnători (la cine?), un fel de „ciripitori”, care să-și facă din aceasta o profesie de genul șantajului, căci de la turnător de profesie la șantajist nu este decât un pas mic. Asta se întâmpla înainte de ‘89, când fiecare întreprindere, fiecare instituție avea infiltrat de către Securitate un informator plătit. Acum cine o să-i plătească și din banii cui? Din banii noștri, bineînțeles, ceea ce înseamnă că ne vom recompensa propriii dușmani, sau, de ce nu, propriii „prieteni”. O altă găselniță, de data aceasta a ANAF-ului, se referă la obligația băncilor de a comunica acestei instituții toate operațiunile ce se efectuează de către persoanele fizice sau juridice (depuneri, retrageri, decontări etc.) prin conturile lor bancare. Asta da democrație, asta da libertate, pentru care în decembrie ’89 au murit oameni „visători”, încrezători într-o societate democratică. Se pare, însă, că astăzi avem parte de o pseudolibertate, căci avem dreptul să strigăm, ba chiar să urlăm în pustiu, nimeni nu ne aude.