...este o lume rapace, măcinată de morbul mercantilismului, al acaparării de averi, a profitului și câștigului maxim, societatea fiind împinsă spre o dureroasă și nefirească atrofie morală și spirituală, adevărul și sinceritatea fiind îngropate în minciună, iar banul s-a transformat într-un demon al discordiei.

 

Trăim o perioadă lipsită de orizont și de vigoare, în care desfrâul și imoralitatea au pus stăpânire pe unii dintre semenii noștri. Pentru mulți viața este o farsă doldora de griji, necazuri și suferinți, iar tinerii au capitulat în fața propriilor slăbiciuni, sorbind din cupa amară a unei deznădejdi. Răul proliferează, iar noi ne prăbușim într-o prăpastie adâncă și mocirloasă. Vinovăția și reproșurile sunt azvârlite de pe umerii unora pe umerii altora, iar în loc ca „rufele murdare să le spălăm în familie”, ne împroșcăm singuri cu noroi în văzul lumii, asistând la niște spectacole grotești cu oameni în cătușe, iar televiziunile le împrăștie cu iuțeala vântului în eter, ca să ne știe tot globul cât suntem de viciați, ca și cum am fi unici în lume, prin această dorind să arătăm lumii, cât de mult ne-am „albit” (ne-am curățat de vicii).

Desigur, sforăriile celor care fac afaceri tenebroase, trebuie scoase la lumină, dar în mod discret, fără prea mult tam-tam și circ ridicol, fără să ne dăm în spectacol și fără să ne jucăm cu viețile oamenilor, fără să-i umilim înainte ca justiția să facă dovada clară a faptelor lor, căci odată terfeliți în noroi și stigmatizați, nu-i poate „albi” nici apele Dunării, umilința și disprețul fiind cele mai cumplite pedepse dintre toate pedepsele.

Pe de altă parte, puterea nu poate exista fără bunătate, dar această nu înseamnă că răul nu trebuie pedepsit, fiecare om fiind „tatăl faptelor sale” și nu poate fugi de răspundere, dar justiția trebuie să judece drept și numai după lege, fără sentimente și influențe din afară. Numai așa vom scăpa de sancțiunile CEDO, pentru erorile judiciare, care nu sunt puține, iar aceste „costuri” le suportăm noi și nu cei care au comis erorile judiciare.

Fiecare om are un destin, adică un tren, în care, dacă nu se urcă la timp, îl scapă și se uită după el, fluierând a pagubă. Din păcate destinul a milioane de români este destul de sumbru, deoarece în timp ce unii se îmbogățesc fără rușine, românii se umilesc muncind ca sclavii pe meleaguri străine, iar cei rămași în țară sunt tratați ca niște „copii vitregi” ai societății, bolile și moartea pândindu-i la fiecare pas, unii fiind atât de săraci că nu au nici bani de îngropăciune. Lipsa locurilor de muncă, lipsa de preocupări și de activitate îi duce la vicii, la ispite, mai ales pe tinerii, care rătăcesc debusolați în această lume ostilă, fiind deznădăjduiți că nimeni nu-i bagă în seamă, nimeni nu încearcă să-i salveze, să le dea o speranță, un reazem, irosindu-și viețile fără rost prin cluburi de noapte pe banii părinților, sau ai bunicilor, deznădăjduiți de soarta copiilor și a nepoților lor. Din păcate, glasul bisericii nu-i sensibilizează pe mulți dintre tinerii de astăzi, ei prețuind mai mult distracțiile, de pe urma cărora organizatorii trag foloase uriașe, fără să asigure confortul și securitatea necesare. Morala este, se pare, neputincioasă în fața viciilor ce distrug societatea, ignorându-se faptul că pierzând măsura moralei, te pierzi pe sine și că tot ce facem pe lumea acesta se plătește, nu numai în fața justiției, ci și în fața Judecătorului Suprem. Politicienii și conducătorii sunt indiferenți față de nenorocirile oamenilor, devorându-se între ei și sărind dintr-o „ambarcațiune politică” în alta, pentru a trage foloase, toți fiind însemnați cu pecetea lăcomiei fără saț și trăind într-un miraj al banilor, fiind goi pe dinăuntru, dezumanizați, nevăzând omniprezența morții, considerându-se nemuritori, deși în realitate sunt niște creaturi josnice, care nu-l au pe Dumnezeu. Promisiunile făcute de politicienii și conducătorii noștri sunt niște fabulații, neexistând nicio dovadă că se vor îndeplini. Poporul român nu poate suferi la infinit. Oamenii nu trebuie să accepte la infinit nenorocirile, nu trebuie să considere soarta lor ca fiind o fatalitate, ca ceva stabilit dinainte de către alții mai puternici. Fiecare popor are soarta pe care și-o face, nimic nu vine de la sine. De aceea, trebuie să luptăm pentru o soartă mai bună. Cu toții trebuie să participăm la lupta pentru viață. Avem dreptul să ne trăim viața cu demnitate. Nu trebuie să ne mai lăsăm umiliți și obidiți. Viața noastră nu trebuie să devină o farsă banală, iar noi avem datoria de a deveni actori activi în drama vieții reale și nu niște spectatori leneviți și împăcați cu soarta, pe care încearcă să ne-o hărăzească conducătorii noștri. Nu avem decât o singură viață pe pământ. Trebuie să ne-o apărăm cu orice preț!