Autorităţile caută soluţii pentru a creşte securitatea în şcoli şi poate chiar le vor găsi, deşi alerta naţională vine mereu târziu; în schimb părinţii se consideră absolviţi de griji chiar dacă mediul şi exemplul personal sunt generatoare de agresivitate, aşa cum o dovedesc studiile de specialitate Un anturaj periculos După ce o elevă a Şcolii Centrale din Bucureşti a fost înjunghiată în biroul directorului adjunct, s-a declanşat o adevărată `epidemie` de acte de violenţă ale căror protagonişti sunt elevii. Vina pentru incidentul de la Şcoala Centrală a fost împărţită între şcoală, inspectorat şi poliţie. Nimic despre familie, de parcă aceasta nu ar fi existat. Când, într-un târziu, tatăl fetei s-a hotărât să vorbească, el a spus că nu a putut să facă nimic ca să-şi despartă fiica de iubitul de 32 ani, pentru că acesta avea o foarte mare influenţă asupra adolescentei. În schimb, tatăl Antoanelei a cerut şcolii să facă ceea ce el nu a reuşit, adică să-i protejeze copila. Dar nici şcoala nu i-a putut oferi mai multă protecţie tinerei, protagonistă a unor filme pentru adulţi, întrucât în şcoală era o reuniune importantă prezidată de însuşi inspectorul general şcolar -"şeful" învăţământului bucureştean. În aceste condiţii, nimeni nu a şoptit ceva despre prezenţa în şcoală - unitate de învăţământ model, după cum spun părinţii şi profesorii - a unui recidivist şi nici că printre elevi de excepţie se află şi alţii mai puţini geniali. Aşa că eleva şi iubitul ei au fost împinşi în biroul directoarei adjuncte, unde avut loc drama. După ploaie, chepeneag... Imediat, autorităţile au anunţat sporirea pazei, exact aşa cum au făcut-o şi în noiembrie 2002, după ce un individ a aruncat o grenadă în faţa porţii liceului "Jean Monnet". Bucăţile de metal au rănit grav o elevă şi au produs leziuni uşoare altor patru colege ale acesteia. Paza a fost păstrată numai pentru puţin timp în şcoli, din lipsă de fonduri. De fapt, mulţi părinţi reclamă faptul că `statul nu are bani pentru a asigura paza şcolilor", de aceea ei cotizează la angajarea unor firme de pază. Cât vor reuşi firmele de pază şi chiar poliţia să substituie lipsa celor "şapte ani de acasă" sau a responsabilităţii părinţilor atunci când este vorba despre viaţa şi anturajul odorului? Greu de spus. Ce fac autorităţile - în afara unor raportări pe hârtie - pentru reducerea violenţei, în condiţiile în care agresiunea a devenit un fenomen de masă, care apare în toate mediile sociale şi la toate nivelurile - familie, şcoli, instituţii de protecţie, închisori sau centre de detenţie, media, pe stradă, dar şi sport ? Un subiect incomod? Cu certitudine, violenţa în unităţile de învăţământ este îngrijorătoare, deşi pare să fie încă o problemă insuficient conştientizată în şcoala românească sau poate doar un subiect incomod. Prima cercetare privind violenţa în şcoală, realizată în perioada 2004-2005, arată că actele de violenţă se regăsesc în trei şcoli din patru. Ponderea elevilor cu manifestări grave de violenţă este estimată la aproximativ 2,5 la sută din total, în timp ce trei la sută din copii şi tineri au fost victime ale violenţei constând în furt, agresiuni sexuale, agresiuni fizice sau hărţuire. Diversitatea, frecvenţa şi gravitatea violenţei în şcoală variază în funcţie de tipul unităţii de învăţământ, mediul de rezidenţă, zona în care este situată şcoala, dar şi de numărul ei de elevi. Sursele violenţei şcolare vizează dificultăţile de comunicare dintre elevi şi profesori, subiectivitatea în evaluare, ironia, sancţiunile, notarea şi stilul autoritar, vârsta şi experienţa didactică a profesorilor, programele prea încărcate şi supraaglomerate sau metodele de predare. De la cauză la efect Sancţionarea elevilor violenţi este, nu de puţine ori, disproporţionată în raport cu gravitatea faptelor şi, prin efectul de bumerang, multiplică deseori cazurile de comportament agresiv al elevilor consideraţi-problemă. Măsurile luate împotriva elevilor violenţi sunt bazate pe intervenţia poliţiei, a altor autorităţi de pază şi protecţie, dar în defavoarea celor care se bazează pe formarea cadrelor didactice, a elevilor sau a consilierilor. Puţine şcoli dezvoltă programe coerente anti-violenţă, iar măsurile vizând prevenirea şi combaterea fenomenelor de violenţă sunt cel mai adesea formale şi stereotipe. Şcolile reclamă insuficienţa resurselor de care dispun pentru contracararea violenţei şcolare, în timp ce sume destinate prevenirii unora din fenomenele care o generează - consum de droguri, de alcool, violenţă domestică - sunt cheltuite pentru programe lipsite de finalitate. Indicată tot mai des drept spaţiu al violenţei, şcoala rămâne un loc în care copiii îşi petrec totuşi doar o parte din viaţă, dar unde exprimă - într-un mod adesea violent - ceea ce au învăţat nu doar de la dascăli, ci şi din familie ori din afara ei. Adică de la părinţi, de la televizor şi din ziare, de pe stradă, de la prieteni ori - pur şi simplu, prin puterea exemplului - de la necunoscuţi ale căror fapte un copil cu mintea necoaptă nu le poate judeca. De aceea, responsabilitatea de a înţelege şi instrui un copil nu revine doar şcolii, ci şi familiei şi societăţii. Totuşi, profesorii - de la care se aşteaptă totul atunci când este vorba despre instruirea unui copil - nu pot lupta singuri împotriva unui fenomen care îi afectează direct şi pe care îl generează societatea pe ansamblu.