Dee O’Hara este una dintre puținele femei care a luat parte la programul ce i-a lansat pe primii american în spațiu. Aceasta a povestit pentru BBC cum a fost acea perioadă și ce a însemnat pentru ea să aibă grijă de astronauții cărora le era frică de ace.

 

"Niciunuia nu îi plăcea acele", a spus Dee O’Hara, acum în vârstă de 81 de ani. "Obișnuiam să le luăm sânge înainte să zboare și obișnuiau să nu lase pe nimeni altcineva să facă asta, în afară de mine".

O’Hara a fost recrutată de NASA în 1959, la 6 luni după ce agenția a anunțat numele astronauților pioneri ai misiunii Mercury 7. Aceștia, selecționați printr-un proces extrem de riguros, se aflau la apogeul condiției lor fizice.

Pentru ca asistenta să își poată face treaba, prima ei sarcină era să le câștige încrederea.

"Medicii nu erau persoanele lor preferate", a mai spus O’Hara. "În special, chirurgii care zburau cu ei, din moment ce știau că aveau puterea să-i trimită pe pământ, iar ăsta era ultimul lucru pe care și-l doreau".

Angajarea unei asistente, crede Dee, a fost o parte din strategia NASA de a construi o relație de încredere între astronauți și echipa medicală.

"NASA știa că dacă un astronaut se îmbolnăvește sau se rănește nu i-ar spune unui chirurg de zbor, dar ar spune probabil unei asistente".

O’Hara avea 23 de ani când a ajuns în Cape Canaveral, Florida, în ianuarie 1960, pentru a aranja laboratorul medical din Hangarul S - clădirea din inima programului spațial al Statelor Unite. La acel moment, deși încă nu zburaseră în spațiu, cei din Mercury 7 erau deja celebrități majore.

"Când i-am cunoscut prima oară am fost îngrozită", a mărturisit asistenta medicală. "Am ieșit din camera în care se ținea conferința de presă, toți 7 stăteau acolo, m-am panicat, mi-am cerut scuze și am ieșit pe ușa din spate".

Din fericire, John Glenn – mai târziu devenit cunoscut ca primul american care a orbitat planeta Pământ - s-a dus după ea, a adus-o înapoi și a introdus-o grupului.

"De atunci încolo, am început să îi cunosc și nu mi s-au mai părut intimidanți".

Asistenta medicală a mai povestit cu nostalgie despre ziua lansării.

"În ziua lansării puteai să simți tensiunea din aer. Cea mai înspăimântătoare chestie a fost când a pornit totul... mulțumesc lui Dumnezeu că a mers".

În timp ce zborurile pe orbită au crescut în durată, de la 15 minute ale lui Alan Shepard la misiunea Mercury de 5 ore sau misiunea Gemini 7, din 1965, care a durat 2 săptămâni, încrederea în programul spațial și abilitățile astronauților a crescut.

"Cu fiecare zbor care se încheia învățai atât de multe. Oamenii din medicină în special, pentru că pur și simplu nu știam ce urma să se întâmple".

De acum, astronauții și cei din jurul lor au devenit o familie unită. O societate închisă, separată de lumea din exterior.

"Chiar a fost ca o familie. Astronauții se simțeau confortabil doar cu cei pe care îi cunoșteau cu adevărat, pentru că multă lume voia o bucată din ei".

Cunoștințele în medicină acumulate de echipa medicală care a asistat astronauții în primele zboruri și dezvoltate de O’Hara sunt relevante și în ziua de astăzi.

Rolul doctorilor și al asistentelor în supravegherea astronauților, în secolul 21, este în mod remarcabil similar cu cel din anii 60.

Încrederea pe care a construit-o Dee O’Hara cu echipajul emisiunii Mercury 7 s-a menținut pe parcursul a 45 de ani - nu va dezvălui niciodată vreun secret de-al lor. "Nu era niciun măr putred acolo. Erau cu toții băieți buni", a mai povestit asistenta.

Deci...îi este lui O’Hara dor să facă parte din cea mai mare aventură pe care a văzut-o lumea vreodată?

"A fost captivant, dinamic, se întâmplau atât de multe. Îmi este dor de asta... Chiar îmi este".