4 iunie 1920. Ora 15.32. După eforturi serioase ale diplomaţiei româneşti, în Palatul Trianon s-a semnat un document cu multimple semnificaţii pentru românii din Transilvania. Marile Puteri sunt de acord ca teritoriile de dincoace de Munţii Carpaţi să intre în componenţa firească a unui stat, România, care devenea Mare cu acest prilej.

Alegerea transilvănenilor exprimată la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 a fost clară şi fără echivoc, iar factorii de decizie prezenţi la Conferinţa de Pace de la Versailles nu puteau face abstracţie de opţiunile multor milioane de români încolonaţi în spatele unor lideri responsabili aşa cum România a avut în momentele sale cruciale şi care atunci, în 1918-1920, i-au condus pe calea cea dreaptă spre desăvârşirea unităţii naţionale. Construit de Regele Soare, Palatul de la Trianon a consfinţit ceea ce Ioan Slavici invoca cu multă tărie referitor la faptul că „Soarele pentru toţi românii de la Bucureşti răsare”.

Eforturile diplomatice au fost fundamentate de multe vieţi de români din Vechiul Regat care au fost dispuşi să se sacrifice pentru fraţii lor din Transilvania, astfel încât aceştia să trăiască alături de ei într-un stat în care nimeni să nu fie discriminat. De altfel, România interbelică era un model din această perspectivă. Constituţia din 1923, fără a folosi cuvinte mari, a fost una dintre cele mai liberale acte fundamentale de pe continentul european. Potrivit acesteia, toţi locuitorii din teritoriile unite cu România primeau automat cetăţenia română şi toate drepturile care decurgeau de aici. Deşi unii reprezentanţi ai minorităţilor naţionale au privit cu circumspecţie la început noile realităţi, aproape toţi au sfârşit prin a aprecia eforturile Bucureştiului în direcţia integrării acestora în viaţa general românească fără a atenta la identitatea nimănui.  

Exceptând mici segmente ale minorităţilor naţionale, ale uneia dintre acestea în mod special, care, urmărind oportunităţi politice, încercau să tensioneze periodic lucrurile, majoritateadin corpul acestor comunităţi evoluau firesc şi constructiv în peisajul românesc. Efortul agregant era unul aproape general românesc, iar liderii politici ai acestora erau bine ancoraţi în viaţa politică naţională românească. Mai mult, aceştia intrau în combinaţii politice cu formaţiunile politice româneşti, fapt care aducea beneficii de toate părţile. De altfel, este cunoscut faptul că cei mai mulţi reprezentanţi ai minorităţilor naţionale din structurile de putere executive sau alese (parlamentare în primul rând) făceau casă bună cu reprezentanţii puterii susţinând partidul aflat la guvernare.

Acestea sunt fapte. Fapte născute în Palatul Trianon la ora 15.32 în ziua de 4 iunie 1920. O zi a normalităţii pentru o bună parte a arealului central european, un areal care nu mai putea evolua în peisajul politic construit stângaci şi discriminator de Budapesta după 1867. Lumea le-a înţeles. Românii, maghiarii, germanii, slovacii şi ceilalţi din Transilvania au ales calmul, buna cuviinţă şi respectul reciproc în ceea ce înseamnă propria convieţuire. Toate acestea îl parafrazau într-un fel pe Albert Camus care afirma într-un apel răscolitor că „istoria este a noastră şi nu putem trăi, urându-ne”. Urmând parcă acest îndemn, Transilvania şi România deopotrivă au devenit un spaţiu al toleranţei, care s-a transmis peste generaţii.

 În acest context sunt cu atât mai greu de înţeles unele eforturi îndreptate spre ceea ce Jean Sevilla numeşte anacronism istoric, văzut ca acel mod de a judeca trecutul după criteriile politice, morale, mentale şi culturale ale prezentului şi care, atunci când vorbesc despre momentul Trianon sau chiar despre 1 Decembrie 1918, aduc în discuţie norme actuale din categoria „corectitudinii politice” care stârnesc confuzie în mintea cititorului sau auditorului neavizat. De aici până la manipulare nu este decât o cale foarte scurtă şi căriea îi pod cădea pradă necunoscătorii contextului istoric al evenimentelor. Din această perspectivă, puţină atenţie nu strică, mai ales că peste puţin timp vom aniversa centenarul constituirii României Mari, iar cei subordonaţi „corectitudinii politice” vor fi probabil tot mai mulţi şi mai subtili. Antidotul este reprezentat de istorici, care sunt datori a explica trecutul aşa cum a fost el, contextualizat, ferindu-se de ingerinţe externe domeniului, oricare ar fi acestea, întrucât, nu-i aşa, trecutul cunoscut cât mai bine uneşte, nu desparte.