Demersurile evocatoare ale momentelor de acum douăzeci de ani ne obligă mereu să reanalizăm şi să regândim acele evenimente. De fapt, istoricii nu fac altceva decât să confirme cu date şi documente ceea ce se intuia de ani buni. Se tot vorbeşte de Revoluţie, făcându-se grave confuzii terminologice. Putem vorbi de o revoluţie doar atunci când mase largi de oameni ies în stradă şi protestează violent împotriva ordinii totalitare existente la acel moment.

Ei bine, din păcate, cu aşa ceva bravul popor român nu se poate lăuda. Singurele proteste adevărate au fost ale miilor de timişoreni până pe 20 decembrie şi ceea ce s-a numit apoi, în Bucureşti, baricada de la Inter, precum şi unele proteste răzleţe prin alte oraşe ale ţării. Aceştia pot fi numiţi manifestanţi, protestatari, grupuri de revoltă, dar n-au amploarea suficientă pentru a intra în definiţia revoluţiei. În Timişoara, de abia pe 20 decembrie, când armata a trecut de partea poporului, iar oraşul a fost decretat liber, oamenii au ieşit puhoaie pe străzi. Sunt date verificate de către istoricul Alex Mihai Stoenescu, care spune că, până pe 20 decembrie, s-au înregistrat 22.000 de apeluri la miliţie ale cetăţenilor care cereau restabilirea ordinii. Celebrul "Să fie linişte!" e bine înfipt în subconştientul colectiv românesc. La fel în 22, la Bucureşti. Dacă armata n-ar fi dat înapoi piaţa ar fi fost măturată de grupurile de curajoşi şi n-am mai fi văzut mase largi vuind cu elicopterul deasupra capului lor. După care a început carnavalul, n-a mai fost revoluţie, e adevărat, din păcate, un carnaval cu mult sânge. Mult mai mult decât vărsase Ceauşescu. Întrebarea ar fi: de ce românii n-au făcut revoluţie? Dintr-un motiv care ţine de genomul nostru. O anumită schizofrenie dată de laşitate şi de oportunism. Românii îl înjurau pe Ceauşescu, făceau bancuri pe seama lui, dar când venea momentul supunerii o făceau nepregetat. Şi nu o făceau bombănind, ci dimpotrivă cu exces de zel, linguşind pe cine trebuia. După care fiecare se retrăgea, înjurând moromeţian în colţul lui. Marii actori ai ţării jucau în filme comuniste, recitau şi se întreceau care să fie cât mai vizibil în faţa partidului, scriitorii şi poeţii visau să primească un telefon de felicitare de la tovarăşul conducător preamărit în odele lor, artistele căutau să se mărite cu potentaţii vremii, vecinii se turnau între ei cu gândul la o răsplată. Aşa arăta România "revoluţionară". Poate revoluţionară în sensul propagandei comuniste. De aici reiese şi individualismul nostru dus până la extremul egoism. Fiecare face totul pentru el, nimeni nu crede într-un bine comun. Toţi vrem să ne meargă nouă bine şi celorlalţi rău, idee regăsită azi în formula manelistă, să moară toţi duşmanii de ciudă. Prin urmare, marea masă a românilor n-a vrut să-l dea jos pe Ceauşescu, chiar dacă nu-l iubea, pentru că fiecăruia i-a păsat doar de pielea lui. Acea schizofrenie s-a păstrat şi astăzi. Toată lumea e moralistă, principială, pozitivă, iar când e vorba de linguşeală şi de oportunism se sacrifică orice demnitate. România nu avea cum să se schimbe, pentru că poporul nu fremăta sub impulsul vreunui ferment revoluţionar, nu exista prefacerea interioară necesară care să determine schimbarea unei mentalităţi. De aceea nu se justifică pretenţiile revoluţionare faţă de evenimentele din 1989. De aceea a putut exista Ceauşescu care e un produs tipic românesc, dincolo de influenţele sovietice, pentru că noi preferăm prefăcătoria şi linguşeala. De aceea te apucă o silă teribilă când revezi imagini cu show-ul tv de la revoluţie în care se simte că totul e fals, cabotin şi tipic românesc, adică acea isterie laşă ce vrem să treacă drept curaj. De aceea în douăzeci de ani de televiziune am amplificat la maximum tot ce s-a întâmplat în acele studiouri, şi anume specialitatea casei, mascarada tragi-comică. De aceea nu există o separare temporală pe epoci în ceea ce priveşte adâncul poporului român, pentru că acolo n-a avut loc niciodată nicio revoluţie.