Acum fix un an, într-o zi paşnică de duminică, în PSD se lansa "revoluţia binelui", produsul "unui îndelung şi chibzuit proces de reflecţie şi linie strategică" de urmat pe trei ani, după cum o definea Mircea Geoană, preşedintele unui partid cu adevărat democratic, cel puţin din punctul de vedere al libertăţii vânzolelilor. La fel ca "generaţia 2008" şi "revoluţia binelui" a fost ceva bine intenţionat, absolut onorabil şi cam atât. S-a rezumat la avânturile discursive ale lui Mircea Geoană şi ale altor câţiva, la pumnul ridicat cu aplomb cubanez şi la alte faulturi mai neaoşe, aruncate mai pe întuneric, în numele reformării partidului. Într-un mod profund întâmplător, cele 365 de zile de "revoluţie" sunt marcate de demisia unui fost greu al partidului, Dan Ioan Popescu, acelaşi căruia, acum nici două luni, Mircea Geoană îi oferea conducerea unui departament nefuncţional din PSD, intitulat pompos "grupul pentru politici guvernamentale", ca semn de apreciere pentru faptul că deputatul s-a lăsat dus de la cârma PSD Bucureşti. Tot într-un fel evident aleatoriu, aniversarea unui an de "revoluţia binelui" a însemnat menţinerea status-quo-ului lui Ion Iliescu, politicianul cu vieţi şi priceperi de felină, dar şi un coşmar de care unii capi ai PSD sunt neputincioşi sau prea "neghiobi" ca să scape. Dacă se mai adaugă şi noua propăşire politică a lui Viorel Hrebenciuc - un om de care PSD nu se poate lipsi, atâta vreme cât nu i se dibuieşte un antidot pe măsură sau maestrul combinaţiilor nu-şi găseşte un învăţăcel măcar la fel de talentat căruia să-i lase zestre ceva din îndemânările sale - este clar că avem de a face cu revoluţie care şi-a trădat însăşi filosofia: aceea a schimbării. Incidental, la PSD a venit, ieri, după o mare absenţă, Ioan Rus. O suferinţă misterioasă şi poate ceva lehamite l-au claustrat pe termen lung în oraşul lui Emil Boc, l-au îmbătrânit peste noapte şi l-au făcut mai lapidar decât era. În ultima vreme, în partid, vocea "grupului de la Cluj" a rămas mai mult ecou. Mai încearcă ceva Vasile Dâncu, între o strategie şi o repriză de politeţuri cu Marean Vanghelie. Pentru că din spuma "revoluţiei" a răsărit Vanghelie, un primar care ne face să râdem şi s-a reanimat Sorin Oprescu, un candidat nenorocos cu repetiţie la primărie. Unii poate vor spune că judecata la persoană este reducţionistă, subiectivă, nesemnificativă şi poate anecdotică. Nu şi în cazul PSD. Pentru că la social-democraţi judecata mecanismelor şi acţiunii sunt doar de domeniul şi valabilitatea briz-briz-urilor analitice. Întrucât partidul este un asemenea bazar de orgolii, ciudăţenii, măşti, neputinţe, imprevizibilităţi, fronde, încât dacă în ograda din Kiseleff este linişte, adică nu e zi de târg, înseamnă că ceva nu este în regulă. Poate şi de aceea cei care conduc PSD au obsesii, care s-au dovedit sterile, despre disciplină, logica de luptă, consecvenţă. Greu să te lupţi cu cineva, atâta vreme cât uni lideri nu sunt în stare să încheie pace cu sine. Cât despre consecvenţă, Mircea Geoană şi compania par a nu se fi lămurit în ce trebuie să fie stăruitori. Azi sunt stăruitori în reformă, mâine sunt perseverenţi în compromis. Partidul Social Democrat o poate duce şi aşa. Pe la 20 la sută, cât încă mai cred că are liderii lui, sau poate mai puţin, cu pălmuţe amicale, date peste freza parlamentarilor chiulangii, cu ceva şefi de comisii schimbaţi, că tot nu se mai asortau la moda de toamnă - noroc ca a apărut povestea "a fi sau a nu fi" prieten cu Securitatea - cu "mai lasă şi tu, mai las şi eu". Per total cu amăgirea păguboasă, depăşită de viaţă, că PSD rămâne cel mai mare partid. PSD trăieşte şi se apără după un instinct de conservare bizar. Acela care le spune unora dintre cei care îl conduc că pot fi iscusiţi prin concesivitate perpetuă şi la orice preţ. Uneori ieftin. Până când? Cât despre "revoluţia binelui", a rămas, vorba lui Minulescu, "obiect cu existenţă efemeră", dar încuiată în sertar. Poate o dă de gol cineva şi o scoate la lumină.