My Fair Lady este unul dintre cele mai iubite, notorii şi premiate musicaluri din toate timpurile. A avut peste 2.700 de reprezentări în lume, iar filmul produs în 1964, cu Audrey Hepburn, Wilfred Hyde-White si Rex Harrison în roluri principale, a fost distins cu opt premii Oscar. Însuși titlul My Fair Lady îți aduce certitudinea unui public numeros (aș risca să pariez) indiferent de distribuția anunțată.

 

Poate povestea romanțată, cu accente comice, departe de profunzimea piesei care a servit drept inspirație (Pygmalion, G. B. Shaw), poate muzica care depășește orice bariere (Frederick Loewe), poate mesajul optimist, de basm, al Cenușăresei care ne-a hrănit copilăria (un libret de Alan Jay Lerner, tradus de Ernest Fazekaş)-fiecare în parte și toate la un loc sunt posibile garanții ale unui succes de casă. Dar pentru ridica o astfel de producție teatrală la valoarea inițială, aceea care i-a asigurat peste generații un loc stabil în memoria psiho-afectivă, pentru a-i reda acestui musical statutul unui punct de referință, trebuie să depășești granițele (nedrepte) ale teatrului, începând cu bugetul alocat, continuând cu distribuția, imposibil de limitat la actori, și terminând cu scenografia, un element cheie al acestui spectacol. My Fair Lady trebuie să strălucească, la propriu. Este un spectacol, care, indiferent de anul în care este scos la rampă, trebuie să creeze o magie aproape palpabilă, în care să-și piardă imaginația fiecare privitor.

Un astfel de demers artistic, riscant, a fost întreprins de regizorul Răzvan Ioan Dincă, în luna mai a acestui an. Răzvan Ioan Dincă a pariat pe o producție privată, Grand Cinema&More. S-a înarmat cu o echipă de profesioniști (Maruti Evans-scenografie, Oana Botez-costume, Daniel Klinger-light design, Violeta Dincă-coregrafie ) a susținut un casting-maraton (peste 250 de artişti), a întregit peisajul cu dansatori, alături de orchestra şi corul conduse de dirijorul Daniel Jinga,  și a provocat publicul la un spectacol care joacă în regim de cinematograf. O dată la două luni, patru zile consecutiv, de două ori pe zi. My Fair Lady se joacă într-o sală de cinema (Epika), alegere care impune soluții scenice cel puțin ingenioase (în special pentru orchestră, plasată la balcon și dirijată cu ajutorul monitoarelor). Un alt risc asumat este dubla distribuție, tocmai pentru că succesul unui spectacol se naște grație interpretului, nu în pofida lui. Și dacă motivele enumerate nu sunt suficient de bulversante, iată că regizorul plusează și amestecă protagoniștii, astfel că nu știi niciodată ce cuplu Higgins-Dolittle întâlnești. (Richard Balint și Irina Baianț, Ernest Fazekaş și Ana Maria Georgescu, sau Ernest Fazekaş și Irina Baianț, Ana Maria Georgescu și Richard Balint, asta rezumându-ne doar la cuplul central al spectacolului). O misiune solicitantă pentru interpreți, știut fiind că partenerii de scenă sunt co-creatori și interdependenți. În acest context, My Fair Lady devine un experiment pentru actori și o experiență pentru spectatori ale căror păreri este greu de presupus că ar coincide, cel puțin la nivelul argumentelor, dacă n-au văzut toate cele patru reprezentaţii posibile.

Pentru cinefili, asemănările dintre film şi spectacol vor trezi nostalgii încă de la intrarea în sală, scenograful înlocuind bujorii înfloriţi din genericul peliculei cu o ingenioasă cortină din trandafiri. Trandafiri din material lucrat în alb, pe care eclerajul îi transformă în explozii de culoare şi umbre, redefinind emoţii şi tensiuni pe parcursul spectacolului.

 Întreaga scenografie poartă laitmotivul florii îmbrăcând fiecare scenă, indiferent de decor, în margarete, iar costumele Oanei Botez preiau elementul floral asigurându-i continuitatea. Astfel, indiferent dacă este plasată acţiunea în mahala sau la un somptuos bal, în atmosferă persistă o binevenită şi discretă notă de eleganţă.

Şi ce alt laitmotiv ar putea avea My Fair Lady, când ne împărtăşeşte povestea unei tinere florărese, fiică de gunoier, al cărei vis este să ajungă doamnă într-o florărie? Eliza Doolittle este salvată din mahala printr-un pariu între profesorul Henry Higgins şi prietenul său, colonelul Pickering. Higgins acceptă provocarea de a o transforma în artistocrată prin lecţii de fonetică, convins că, odată ce fata va vorbi corect, va putea să-şi ascundă originile chiar şi în faţa Regelui Transilvaniei. Deşi o priveşte ca pe un obiect, pe parcursul lecţiilor, cei doi protagonişti se îndrăgostesc, dar convingerile şi temperamentele diferite devin piedici în calea iubirii. My Fair Lady este, dincolo de nuanţa romanţată, o poveste despre metamorfoză prin depăşirea propriei condiţii, fie că vorbim despre Eliza, care nu poate urca pe scara socială fără adjustări exterioare, fie că vorbim despre profesorul Higgins, pe care emoţia îl transformă din interior. În acelaşi timp, My Fair Lady prezintă tipologii ale societăţii londoneze din secolul XX, valabile şi astăzi, de la beţivul de mahala (Alfred Doolittle-Ionuţ Burlan), aristocratul manierat şi profund uman (colonelul Pickering, Adrian Nour), intendenta imperturbabilă (Mr Pearce-Diana Vladu) sau tânărul amorez (Freddy-Florin Budnaru).

Eliza Doolittle (Irina Baianţ) este un amestec de vulgaritate şi demnitate, naivitate şi maturitate, un temperament vulcanic şi sensibil, care reuşeşte să îmblânzească firea grosolană a unui burlac (Henry Higgins-Richard Balint) irascibil, misogin, snob, pretenţios şi lipsit de maniere. Un rol în care soprana Irina Baianţ transmite emoţie şi candoare trece rampa prin carisma cu care a fost înzestrată şi prin interpretarea impecabilă a partiturii muzicale. În contrapondere, Richard Balint îşi maschează carisma în favoarea antipaticului personaj. Are un joc convingător şi energic, atent nuanţat, cu treceri fine din registrul comic în registrul grav, are umor şi dramatism deopotrivă, muzicalitate şi un ritm foarte bun. Un rol prin care Richard Balint îşi reconfirmă statutul de actor complet. O întâlnire fericită între un actor generos cu partenerul de scenă și o talentată soprană.

O prestaţie notabilă este şi cea a actorului Ionuţ Burlan în rolul gunoierului beţiv cu talent oratoric, Alfred Doolittle. O prezenţă scenică foarte bună, o voce remarcabilă şi o interpretare explozivă, îndelung apreciată de public.

Spectacolul beneficiază de o orchestră foarte bine sincronizată de dirijorul Daniel Jinga, dublată de un cor armonios, bine integrat. Dansatorii au creat palete ritmice spectaculoase (remarcabil dansul gunoierilor).  Interesantă opţiune de a-i conferi dansatorului rol de ispită şi alter ego, în recitalurile eroilor principali şi de apreciat soluţiile ingenioase prin care s-a optimizat spaţiul jucând în două planuri, pe două niveluri diferite (scenă şi balcon), ceea ce a adus un plus de culoare producţiei.

Acest My Fair Lady a fost gândit ca un spectacol tribut la aniversarea a 60 de ani de la premiera de pe Broadway. S-a dorit un spectacol fenomen, s-a mizat pe o desfăşurare impresionantă de forţe umane (peste 90 de artişti în scenă) şi este, fără îndoială, o experienţă frumoasă pentru orice spectator, iubitor de musical sau nu.

(Data reprezentaţiei, 16 octombrie).

Următoarele reprezentaţii vor avea loc în 8, 9, 10 şi 11 decembrie, în Bucureşti, Băneasa Shopping City, Grand Cinema & More, Sala Epika.