Legea logaritmică de distribuţie a lui Vilfredo Pareto, particularizată, apoi generalizată şi reinterpretată de alţii, conduce la esoterica regulă a lui 20/80: s-ar zice că 20% din populaţie, într-o societate, tinde să acumuleze 80% din avere. Altfel zis că orice societate se împarte între o elită şi un vulg ("cei puţini şi vitali, cei mulţi şi triviali", în formularea lui Joseph Juran), în proporţia dată mai sus. Avem serioase rezerve asupra acestor extrapolări şi interpretări post-paretiene: nu înţelegem, de pildă, de ce moştenitorul unei mari averi, care-şi administrează proprietăţile prin interpuşi, ar fi vital pentru societate, iar muncitorii din întreprinderile sale, nu. De ce, atâta vreme cât la realizarea produsului au contribuit şi furnizorul capitalului şi iniţiativei, dar şi furnizorul muncii salariate necesare pentru producţie, recunoaşterea socială a meritului, şi banii, îi revin disproporţionat celui dintâi. Mai ales în ziua de azi, când din conţinutul valoric al produsului cea mai mare parte o reprezintă munca ştiinţifică, de creaţie adesea, înalt calificată în orice caz, a cercetătorului-salariat ce a gândit produsul, tehnologia după care el se fabrică ori uneltele care să-l realizeze. Mai degrabă considerăm că această disproporţie se datorează unui „efect de scală” prin care acumularea de bogăţie, indiferent cu ce mijloace, inclusiv imorale şi ilegale, facilitează acumularea de nouă bogăţie şi ştergerea urmelor modului în care a fost ea acumulată iniţial. Am pus în evidenţă, în diverse ocazii, mecanismele acestui „efect de scală”: unul din ele e acela că surplusul faţă de nevoile vitale e neglijabil în veniturile săracului, dar e dominant în venitul bogatului, care-l poate folosi pentru a se îmbogăţi şi mai mult. De unde efectul de acumulare a bogăţiei la un pol, iniţial slab corelată cu meritul iar apoi total decorelată de acesta, şi acumularea sărăciei la celălalt pol, de asemenea decorelată crescând de lipsa meritului. Dar pentru că prin acest mecanism se creează oligarhii - adică poli de bogăţie şi putere necesarmente compuşi dintr-un număr relativ mic de persoane, opuse masei numeroase a săracilor - se creează impresia că bogaţii ar fi excepţional de valoroşi, de utili societăţii, pe măsura bogăţiei lor. Bogaţii par valoroşi pentru că sunt puţini, săracii par lipsiţi de valoare pentru că sunt mulţi: e un paradox al lui Ricardo în social. Amintim că David Ricardo a descoperit (în lucrările lui Adam Smith, in treacăt fie spus...) paradoxul care-i poartă numele: aurul e considerat valoros, deşi n-are nici o utilitate, pentru că se găseşte rar, apa şi aerul sunt considerate lipsite de valoare, deşi utilitatea lor e vitală, pentru că se găsesc peste tot. E adevărat că săracul stă cu căciula-n mână în faţa bogatului, şi se roagă pentru un loc de muncă, şi-l acceptă oricât ar fi de prost plătit: dar asta pentru că bogatul e bogat, nu pentru că e valoros. Iluzia că oligarhia ar fi o elită de valoare provine din simpla lege a cererii şi ofertei: oferta de salarii e mică (şi controlabilă) pentru că deţinătorii de capital sunt, prin disproporţia distribuţiei veniturilor între muncă şi capital, puţini, şi cererea de salarii e mare pentru că cei ce au nevoie să mănânce pentru a trăi sunt mulţi, iar dintre aceştia doar foarte puţini au alte surse de venituri decât salariul. Prin urmare, ca regulă generală, în societatea noastră liberă, atât de liberă că permite îmbogăţirea pe orice cale, inclusiv prin jecmănirea nepedepsită a altora, şi fără limită, omul nu e bogat pentru că e valoros, ci este valoros pentru că e bogat. Închipuiţi-vi-l de pildă pe dl. Gigi Becali a doua zi după ce, printr-un accident oarecare, (revoluţie, justiţie, hazard) şi-ar pierde integral averea: ar mai afişa el aplombul cu care ne-a obişnuit? S-ar mai uita toţi proştii în gura lui? Ar mai beneficia el de serviciile bodyguarzilor, spălătoreselor, consilierilor, servitorilor, conducătorilor de televiziune care-i lustruiesc azi cu atât zel imaginea ? (va urma)