La ora trei din noapte sună deşteptarea ca la o alarmă pe timpul serviciului militar. Nu avem caporali trăsniţi ori sergenţi cu aere de generali care să ne dea ghes să ne îmbrăcăm cât mai repede şi să înhăţăm kalaşnikovurile din rastel pentru a ieşi pe platoul unităţii militare gata să plecăm în misiune de luptă.

 

De data asta un călugăr bate toaca, de ni se pare că se aude în tot Muntele Athos. Îmi aduc aminte că prin 1992 stareţul Iorest, de la Mânăstirea Izbuc din Bihor, ne spusese, mie şi colegului Nicolae Brânda, că sunetele toacei ne aduc aminte de izbiturile date cu ciocanul în piroanele care l-au ţintuit pe Iisus Hristos pe cruce. Ne îmbrăcăm în mare grabă şi mergem de data asta cu mâinile goale, dar cu sufletele pline de credincioşie, să ne luptăm cu un inamic numit sarsailă. Ne adunăm cu toţii pentru a participa la slujba din capela schitului Colciu. Noi, mirenii, suntem cam stângaci, luaţi prin surprindere, neobişnuiţi de această întorsătură a lucrurilor, făcând volens-nolens comparaţia cu liturghia de duminecă de acasă în plină lumină a zilei. Acum ne simţim ca nişte complotişti care se adună în puterea nopţii să plănuiască ceva necurat. Nu se aprinde lumina electrică. Un călugăr tânăr, înalt şi slab, cu mişcări agile, trece repede pe lângă noi, pe coridorul îngust. De sub rasa neagră îi ies ca nişte fulgere albe gleznele picioarelor alergând spre slujba de noapte. Ajungem şi noi în faţa capelei. Ne descălţăm cu grijă ca să intrăm în deosebit de curata şi îngrijita cămăruţă a schitului. Călugărul cel înalt şi slab scapără câteva chibrite pentru a aprinde pe rând nişte lumânări stinghere şi subţiriatice. Flăcările alungă întunericul, una după alta. Umbrele trupurilor noastre, mult mai robuste decât cele ale călugărilor peste care am năvălit acum joacă pe pereţi ca nişte duhuri parşive ce ar dori să ne atragă din micul cerc de lumină tremurătoare în care ne găsim spre a ne asvârli afară. Parcă suntem într-o gură de peşteră în care s-au aprins focurile pentru a ne păzi de atacurile fiarelor din cuprinsul muntelui. În această atmosferă, la început stranie şi terifiantă, dintr-o dată ,vocea părintelui duhovnic, călăuzitor al întregului grup, răsună cu putere în rugăciunea liturghiei şi inimile noastre speriate până atunci se refugiază în aceste sonuri parcă vrăjite şi dătătoare de putere şi sens. Cuvintele blânde şi clare care se aud în noaptea liniştită a Muntelui Athos pătrund în noi prin pâlniile urechilor aşa cum o ploaie binecuvântată cade peste o pădure lovită de secetă. Ele se adresează minţii noastre, dar coboară şi în cotloanele ascunse ale sufletelor, aşa cum picăturile coboară pe trunchiurile reci ale copacilor, se preling mai departe sub formă de muzici invincibile şi subtile în clopotele răsturnate şi până atunci seci ale inimilor noastre, făcându-le să vibreze şi să se mişte, aşa cum se scurg cu greutate, dar cu atât mai purificate şirurile de stropi de ploaie venite de sus şi strecurându-se printre pietrele micilor văi uscate din pădure…

Vrând-nevrând, îmi revin în memorie episoade întunecate ale vieţii mele, păcatele cele grele, supărările pe care le-am produs celor dragi ori celor străini, ispitirile, patimile ascunse, nevolniciile mai mari sau mai mărunte ale vieţii acesteia, cer în gând îndurare Tatălui Ceresc pentru puţina mea credinţă, în timp ce preoţii cântă, întărind cererea mea spre Cel Preaînalt… Remuşcările pentru  toate relele pricinuite, cu voie sau fără voie, semenilor mei urcă sub forma unui strat de lacrimi în mărunta eprubetă a trupului meu până când se revarsă prin orifiicile delicate ale ochilor sub formă de lacrimi… Rugăciunile continuă cu şi mai mare putere şi simt cum tot trupul strâns şi, în acelaşi timp, stors în şteampul  dumnezeiesc al slujbei se descarcă de toată tensiunea acumulată, de păcatul adunat, prin ceea ce călugării de aici numesc plânsul duhovnicesc… Este o stare de fericire neasemuită pe care ne-o dă Tatăl Cel Ceresc atunci când ne pocăim sincer pentru păcatele noastre şi El ni le şterge cu pânza preacurată a lacrimilor noastre… Este o stare la care nu se ajunge cu uşurinţă, ci cu multă rugăciune, cerere de iertare şi de pocăinţă, de frângere a inimilor şi de recunoaştere a marii puteri a lui Dumnezeu… La o astfel de stare, mărturisesc că am ajuns numai de două ori în viaţă: prima dată în luna noiembrie 2006, la foarte puţin timp după ce am revenit în sânul familiei mele (după o rătăcire scurtă, nefericită şi devastatoare), în timp ce eram îngenuncheat pe podeaua bisericii Izvorul Tămăduirii din Oradea, şi a doua oară, chircit acum, pe podeaua micii capele din schitul Colciu de pe Sfântul Munte. Este singura dată când plângi şi, în acelaşi timp, paradoxal, simţi o stare de beatitudine, de fericire desăvârşită, simţi cum ţi se scurg prin găvanele ochilor lacrimile precum se scurg dintr-un buboi puroiul şi sângele infectat, uşurându-ţi laolaltă trupul nevolnic şi sufletul greu muncit: acesta cred că este plânsul cel duhovnicesc despre care au scris mulţi teologi ai lumii. Este un plâns binefăcător, eliberator, pe care ni-l dă rareori pe acest pământ bunul Dumnezeu. Este o stare de recăpătare a liniştii şi bucuriei care relevă legătura noastră tainică, veşnică şi de nezdruncinat cu Dumnezeirea din care am purces. Un om nebotezat întru Hristos nu cred că poate atinge acest grad de fericire indescriptibilă… Este o stare în care nu-ţi mai pare rău că mori a doua zi, pentru că prin pânza curată a lacrimilor de pocăinţă ai văzut tăpşanele înverzite ale Raiului unde eşti aşteptat pentru că ţi-ai recunoscut greşelile, le regreţi din toată inima ta, te pocăieşti cu stăruinţă şi faci promisiunea gravă şi solemnă, udată cu pecetea intimă a lacrimilor de a nu mai păcătui niciodată în viaţa ta, că te-ai lepădat pentru întotdeauna de diavol...       

Dintr-o dată capeţi conştiinţa faptului că lucrurile pentru care mai ieri te frământai peste măsură, acum şi-au pierdut din importanţă faţă de menirea pe care o ai pe acest pământ. O pânză pe care au fost zugrăvite multe din tablourile vieţii tale de până atunci cade dintr-o dată în faţa ochilor tăi scăldaţi în lacrimi şi o altă realitate ţi se relevă, mult mai profundă, nobilă, adevărată, înălţătoare. Atunci mi-am adus aminte, fulgerător, de cuvintele Bibliei, citite de mine pentru prima oară în cumplita vară a anului 1975, după ce căzusem la examenul de admitere al Facultăţii de Filologie din Bucureşti: “Trufia merge înaintea căderii” şi “Sunt lucruri care nu se văd decât cu ochii care au plâns”, propoziţii de veche înţelepciune, pe care le-am notat alături de foarte multe altele din Sfânta Carte, tocmai în caietul studenţesc pe care mi-l cumpărasem avant la lettre şi în care mi-a fost dat să conspectez în grădina casei din Şebiş Scripturile şi nu în capitală cursurile lui Nicolae Manolescu şi ale celorlalţi dascăli de la Facultatea de Litere. Aşa a vrut bunul Dumnezeu să nu mai dau admitere la alte facultăţi, înainte de a citi micuţa Biblie clandestină pe care o puteam acoperi cu palma, cu copertă verde de vinilin şi foiţă velină, extrem de subţire, ca de ţigară, cărticică adusă mie după catastrofa căderii la Bucureşti de către buna mea verişoară Balaci Zorica, din satul Belejeni, satul în care s-a îmbătat veteranul consătean Miculaia Gaii înainte de a trece puntea peste Crişul Pietros spre satul Şebiş şi pe care nu a putut-o dovedi decât după trei încercări, căzând de fiecare dată în apă, episod, pe jumătate tragic, pe jumătate comic şi pe care l-am relatat înainte de a mă învrednici să scriu despre pelerinajul meu de neuitat la Sfântul Munte Athos.

Arhimandritul Sofronie Saharov (zis şi Sofronie de la Essex, biograf al Sfântului Siluan Athonitul, scria:  Știu că ei vor socoti o rușine ca un om în toată firea să plângă pentru orice pricină. Da, cu adevărat, este rușinos a plânge, dar numai atunci când este vorba de lucruri trecătoare: de carieră, de avere, de privilegii sau de starea socială, de sănătate și altele asemenea lor. Însă plânsul despre care vom vorbi atinge legătura noastră cu vecinicul Dumnezeu: el aparține unui alt plan al ființei. El izvorăște atunci când se atinge de noi Duhul lui Dumnezeu(…) Plânsul duhovnicesc, prin firea sa, este cu totul altul decât plânsul sufletesc. El ține de o neîntreruptă gândire la Dumnezeu și de o dureroasă întristare pentru despărțirea de El.(...) Plânsul duhovnicesc este un fenomen de ordin ceresc.

(Arhimandrit Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere de Ierom. Rafail Noica, Editura Sophia, București, 2005.)

Sfânta slujbă de la schitul Colciu a fost unul din cele mai însemnate momente ale vieţii mele. Impresionat, înainte de a mă odihni, după slujbă, în dormitorul cazon, unde pătrunde déjà lumina răsăritului, încerc să încredinţez hârtiei câteva din gândurile mele: La miezul nopții m-am sculat, Hristoase,/Ca să îți laud dreapta judecată:/Eu sunt acea fecioară tulburată/Ce a rămas fără ulei în vase/Și bați, Tu, Mire-al meu, la uși în case/Și mi se pare că Te văd de-ndată,/Iar eu mă simt de Tine fulgerată,/Puterile încep ca să mă lase... Ce-ar fi dac-aș fugi acum în piață/Să-mi cumpăr o litruță de oloi?/Mă leagăn între moarte și viață/Iar inim  ba-mi bate, ba-i de sloi.. /O foarfecă se-apropie de-o ață:/

Ba merg spre ușă, ba mă-ntorc ‘napoi...

(va urma)