Numărul infim al studenţilor angajaţi în domeniile de pregătire, plângerile repetate ale angajatorilor cu privire la slabele cunoştinţe ale tinerilor ce bat la porţile lor, declinul specialiştilor competenţi în aproape toate profesiile, abandonul universitar şi scandalurile de fraudă şi de impostură academică sunt – din păcate – mai aproape de realitate decât toate statisticile, punctajele şi tabelele pe care le colectează anual Ministerul de la universităţi.

 

Încă ceva: sistemul „duşurilor scoţiene” de modificare a reglementărilor – acum punctajele pentru „calitate”, fişe, avansări etc. sunt prea laxe şi lumea ia cu asalt posturile (şi cine-a stat vreodată la o coadă ştie cine se bagă în faţă), acum (dată fiind suprasolicitarea bugetară realizată de noii avansaţi) devin rigide şi imposibil de realizat - e cea mai bună reţetă pentru a distruge învăţământul. Laxitatea îi avantajează pe şmecheri, fiindcă sunt primii „la îndeplinirea normelor” şi rigiditatea tot pe ei, pentru că-i pot ţine la distanţă pe ceilalţi. Ceilalţi, fie se descurajează şi pleacă, fie rămân şi se plafonează, fie „se dau pe brazdă” şi devin şi ei şmecheri. Repet, nu am nici o intenţie de a-l disculpa pe d-l Bungău, dar toate aceste lucruri sunt – aş vrea să spun au fost – în România politică de stat. Sigur că sunt şi oameni care şi-au luat titlurile pe merit şi care şi le-ar fi putut lua la fel de bine oriunde în lume; însă – în statisticile Ministerului – ei au servit doar ca justificare pentru toţi ceilalţi, cei care şi le-au luat „ştim noi cum”.

Ceea ce poate surprinde în cazul anchetat la Universitatea din Oradea e anvergura mică a poveştii: câteva telefoane „de sus”, nişte înţelegeri „ca-ntre oameni” şi ceva „cadouri” ce nu depăşesc sume modice. Probabil mulţi nu înţeleg de ce toată această tărășenie, în vreme ce alţii – or fi şi ei mulţi – răsuflă uşuraţi că nu a căzut măgăreaţa pe ei (căci la ei ar fi fost mai groasă). Să fim serioşi! Aceasta nici măcar nu e o „afacere” (după standardele exhibate de media); pare mai curând o găinărie. Sau unul dintre acele lucruri care trec ca „normale” în lumea noastră șuie: o promovare „aranjată” pentru „o fată bună”, comisii, multe hârtii, telefoane şi inevitabilele „atenţii”. În fapt, totul ţine de nişte contacte private, de discuţii personale, de relaţii umane. Instituţia e cu desăvârşire absentă până la actul final, acela al parafării – cu pecetea eternităţii – a hârtiilor. Doar întâmplarea şi atenţia DNA-ului (poate disjunsă dintr-un alt caz) a făcut ca oamenii să cadă cu o asemenea poveste anodină. „Ceasul rău” – cum se spune-n popor – dar el ne-a arătat „cum merg lucrurile”.

Mie unuia aici mi se pare a fi cea mai mare problemă a acestei istorii şi cea care-l pune cel mai mult în discuţie pe rector: acesta nu e doar (şi nu în primul rând) o persoană privată (care acţionează în interes propriu), ci, în virtutea funcţiei lui, el este imaginea instituţiei pe care o conduce şi cel abilitat să ne reprezinte pe noi toţi. Căzând la asemenea înţelegeri, rectorul nu o face doar în numele său propriu, ci ne angajează pe toţi, în baza unui vot de încredere. Iar atunci când asemenea episoade devin publice, cu toţii purtăm povara oprobriului cu care ele sunt sancționate, nu atât de lege, cât de opinia publică. O spun cu tristețe, pentru că e vorba de un om pe îl cunosc și cu care am avut discuții lămuritoare asupra unor teme: stupefianta absenţă a oricărei conştiinţe instituţionale a conducătorului Universităţii mi se pare simetrică carenței conştiinţei profesionale (de psiholog!) a dnei care se gândea să promoveze cu icoane şi pantofi. Nu cunosc detaliile istoriei; s-ar putea ca ea să fie mai gravă – sau, dimpotrivă, mai puţin gravă – decât am citit eu în presă. Dar ceea ce mi se pare cu adevărat trist nu e faptul că rectorul a făcut sau nu un anumit lucru (asta va decide justiţia), cât acela că a lăsat să se-nţeleagă că l-ar putea face. Asta au înţeles deopotrivă dna Dindelegan şi DNA-ul. Dacă dl rector ar fi fost deasupra acestor bănuieli, dna Dindelegan n-ar fi bătut la uşa dânsului şi nici DNA-ul n-ar fi avut motive să-i intercepteze convorbirile. Dl Bungău a uitat că un rector e un om care dă o direcţie instituţiei pe care o conduce și că fixarea unei direcții presupune hotărâre și fermitate. Lipsită de direcţie, orice instituție se dizolvă într-o aprigă concurenţă de interese individuale care nu se adună şi nu duc la nimic. Probabil dl Bungău a crezut că dacă le deschide unora accesul la grade superioare îi va mulţumi; n-a făcut decât să şi-i ridice în cap pe toţi ceilalţi, care vor şi ei. Un rector autentic judecă fiecare caz în parte în funcţie de interesele instituţiei (căci instituția sunt oamenii pe care îi reprezintă și, mai mult decât ei, spiritul care îi adună), nu pune instituţia în întregul ei în slujba unui caz. O direcţie asumată ferm – şi cu conştiinţa faptului că-i va nemulţumi pe mulţi – ţine la distanţă asemenea istorii triste. Ca angajat al Universităţii, mi se pare că greşeala dlui Bungău nu e aceea că a fost un om slab, căruia i se pot reproșa diverse, ci că a fost un rector slab, care, în loc să decidă (şi nu acum, ci de la început) o regulă clară şi universală, a crezut că-i poate mulţumi pe toţi. Iluzia dânsului că lucrurile pot fi aplanate dându-i fiecăruia ceva s-a dovedit, finalmente, păguboasă. Şi pentru dânsul (şi e păcat), şi pentru noi toţi (şi e şi mai păcat). Principalul merit al dânsului – acela de a fi ferit Universitatea de scandaluri și de ridicol – a fost pierdut (pentru mine inexplicabil) în câteva zile. Mă tem că acum, indiferent cum se vor judeca lucrurile, răul a fost făcut. După un deceniu, demonii din vremea dlui Maghiar au răsturnat capacul ce părea că i-a relegat în trecut şi ies iarăşi la lumină.

Ce va urma? Mai devreme sau mai târziu, noi alegeri de rector. Mai mult ca sigur, contracandidatul dlui Bungău se va prezenta iarăşi. Dacă dânsul va câştiga, ne vom întoarce – dintr-un singur pas – ab originem, adică în plin feudalism universitar. Aşa cum se ştie, spaima îi face pe oameni să-şi dorească a trăi frenetic clipa. Şi mulţi, mulţi din cei înspăimântaţi acum, doar atâta aşteaptă. Un rector serios nu se profilează la orizont; astfel că dacă nu va fi ales cel de care aminteam, următorul cap al Universităţii riscă să fie tot o persoană cu profilul dlui Bungău: un om mai curând şters, cu abilităţi tehnice, bun manipulator al hârtiilor, eventual cu trecere pe la Minister, incapabil să facă faţă unui dezastru în mers (scăderea numărului studenţilor) şi încercând să mulţumească toate partidele şi clanurile formate încă din anii ’90. Va scăpa, ca dl Antal, sau va cădea – cu o istorie oarecare – ca dl Bungău? Greu de spus; viitorul e o ruletă imprevizibilă. Ambele posibilităţi au trei perdanţi: studenţii (la care nimeni nu se gândeşte când se fac asemenea „înţelegeri” şi „strategii”), universitarii oneşti (nici atât de mulţi cum se revendică, nici atât de puţini cum par) şi oraşul în întregul lui (care e în strania situaţie de a fi tras în jos de Universitate).

De aceea, în ceea ce mă priveşte, cred că singura soluţie în cazul Universităţii din Oradea ar putea veni de la Minister şi ar consta în punerea sub tutela unei comisii centrale a acestei universităţi şi în completa ei reorganizare în intervalul acestui interimat. Mi se va spune că mai există ceva numit „autonomie universitară”. Aşa e; am văzut – cel puţin aici, la Oradea – cum funcţionează de 26 de ani: autonomia universitatră înseamnă că şeful face ce vrea el, că de-aia e şef, iar Ministerul (cointeresat şi el) îi dă bani şi (eventual) îi acoperă scandalurile. Şeful ăsta nu e de unul singur; în jurul lui e o gaşcă care are acces la privilegii mai mici, sub aceasta o alta, mai mare, care-şi face şi ea partea ei (cu avansări, norme şi indemnizaţii), iar jos de tot sunt pălmaşii, puşi să aducă „de mânuţă” contribuabili Universităţii şi să „producă performaţa” ce se reflectă în „primele” altora. Poate că la alte universităţi autonomia înseamnă altceva, dar la Oradea exact asta înseamnă. Istoria anchetată o dovedeşte: „înţelegeri” între oameni cu funcţii pentru ca cineva – nici nu e prea clar cine – să ajungă (contra cost) pe o altă treaptă a ierarhiei feudale. De bine de rău, Universitatea aceasta îşi primeşte banii de la Minister şi dacă Ministerul nu o plăteşte doar pentru a o folosi ca exemplu negativ, ar trebui să facă ceva pentru ea. Atunci când un om greşeşte, omul acela e sancţionat şi sancţiunea îi limitează libertatea tocmai pentru a-i permite să se concentreze pe semnificaţia faptei sale şi pe propria sa îndreptare. Atunci când o instituţie are derapaje, ia acestea se datorează faptului că e anapoda construită (mimând doar regulile unei autentice structuri instituţionale), soluţia e punerea ei sub tutelă şi reorganizarea ei. Argumentul „autonomiei universitare” e unul falacios, pentru că el nu spune decât „dați-ne bani și lăsaţi-ne să facem ce ştim noi mai bine”: să trucăm statistici, să „aranjăm” concursuri, să promovăm necunoscuţi în profesia lor, să nu luăm nici o măsură împotriva impostorilor, să ne dăm singuri salarii şi prime etc. Că dacă nu, asemeni alcoolicului dus la dezalcoolizare, urlăm şi ne batem cuie în cap. Dată fiind situaţia ei de la ora actuală, Universitatea din Oradea poate deveni, la scară naţională, un proiect pilot de reformare a unei universităţi. Pot fi desfiinţate o mulţime de secţii (inclusiv cea la lucrez eu) care nu produc decât gastarbeiteri şi vânzători la Kaufland, pot fi reorganizate secţiile cu căutare pe piaţă ori care converg cu dezvoltarea oraşului sau poate fi accentuat un profil care să dea specificul viitoarei Universităţi, se pot introduce programe de reconversie profesională, pot fi create secţii care să ofere servicii publice (de la conferinţe la scriere de proiecte europene) etc. Pot fi făcute multe. Dar pentru aceasta, mai întâi trebuie trecut prin ciur şi prin dârmon – fără dosare și prin concursuri cu adevărat publice, la care să asiste cine vrea și să fie încurajați să asiste cât mai mulți – tot personalul, din care să fie păstrată maximum o treime. Abia după aceea se va putea vorbi de „criterii de performanţă”, mai întâi pe măsura noii universităţi, apoi concurenţiale; de eficienţă administrativă şi de dinamică profesională. Şi abia când acestea vor funcţiona la o turaţie cât mai apropiată de normal s-ar cuveni să se vorbească și de „autonomie universitară”. Căci – asta ne-o spune trista istorie a dlui Bungău – aceasta nu e o scuză, ci o responsabilitate.

Până atunci vom trăi în remanenţele unei lumi fabricate la începutul anilor ’90 de d-l Maghiar după chipul şi asemănarea dânsului şi – vinovaţi sau nu – vom purta cu toţii povara acestei fatalităţi.

(contributors.ro)