24 septembrie 2016 - un adevărat jubileu, o sărbătoare nescrisă în niciun calendar, ci doar în inimile noastre, ale celor care, în urmă cu 50 de ani, proaspeți absolvenți ai prestigioasei unități de învățământ - Școala Pedagogică de Învățători din Oradea - ne începeam cariera de dascăli.

       

Aniversarea a 50 de ani de la absolvire a fost și pentru noi, colegele din anul VI D (promoţia 1966), un moment plin de încărcătură emoțională, dar și de semnificații multiple, un moment care ne-a impresionat profund, avându-i alături pe domnul diriginte prof. Belicciu Boris, pe distinsa dumnealui soție - doamna profesoară Hortenzia Belicciu, „mămica noastră”, precum și pe domnul profesor Ciobanu Ioan (Iuhas).

Răsturnând clepsidra timpului, am privit retrospectiv acea perioadă a vârstei adolescentine și a primilor doi ani de maturitate, perioadă pe care multe dintre noi o considerăm ca fiind cea mai fericită și mai lipsită de griji. Poate că atunci s-au închegat cele mai trainice și mai sincere prietenii (dacă nu prietenii, măcar afinități), dintre care multe mai dăinuie și astăzi. Poate că, în general, adolescente fiind, eram optimiste din fire, sau poate că a fost foarte frumos (cel puțin la suprafață). Foarte încrezătoare în viitor, vedeam totul în roz, viitorul depindea (aparent) de noi, de dorințele noastre, de eforturile noastre și, de ce nu, de alegerile noastre. Am învățat mult, cu seriozitate și interes, pentru a ne răsplăti astfel părinții, care știau dureros cum se câștiga suta de lei, însă au făcut mari eforturi financiare pentru a ne fi nouă mai bine decât lor. Pe atunci școala era ȘCOALĂ, elevii - ELEVI, iar profesorii - PROFESORI…

Cu mult umor, ne-am amintit și de năzbâtiile noastre care au dat de furcă domnului diriginte și unor profesori. Ne-am amintit și de dragii noștri dascăli, care au sădit în noi vocația pentru cea mai frumoasă, mai complexă și mai nobilă carieră. Domnul diriginte, pe atunci la vârsta de aproximativ 40 de ani, ne fascina prin felul în care ne vorbea, pe un ton blând, dar ferm, însoțit de un zâmbet discret. A pus mult suflet pentru a ne ajuta să învățăm logic matematica - această știință cu multe ecuații greu de descifrat. Personalitatea domniei sale a rămas și rămâne pentru noi emblematică și prin modul în care-și organiza orele de dirigenție, când ne provoca să ne pregătim pentru a cunoaște personalități ilustre din cultura românească și nu numai. Ne-a făcut să înțelegem că adevărații dascăli sunt cei care înnobilează sufletele elevilor cu tot ce se poate mai bun, cei care modelează caractere.

În urmă cu 50 de ani, aveam fiecare câte o ușă deschisă spre viitor. Urmând principiul roților zimțate, am intrat pe aceste uși, fiecare în felul noastru, pentru a ne atinge țelul. Intrând în tumultul vieții, fiecare am găsit o formulă personală, căutând să scuturăm pomul pentru a-i culege roadele. Călătorind în timp și spațiu, constatăm că, având șanse sau oportunități, unele colege au plutit în corabia vieții pe valuri line, iar altele pe talazuri învolburate, mai greu, urmând un drum sinuos, cu multe asperități și renunțări. Ne-am destăinuit unele altora și de această dată (ca și la alte întâlniri colegiale) viața cu suișurile, coborâșurile, ocolirile, poticnirile… Pe toate le-am trăit și le-am străbătut, pentru că popas pe acest drum nu există.

Anii la catedră au fost frumoși pentru că ne-a plăcut să lucrăm cu elevii, să le vedem ochișorii nevinovați, plini de curiozitate și de recunoștință. Muncind cu râvnă și trudă, am semănat „din inimă-n inimi lumină” (conform Imnului Învățătorului), pe ogorul învățământului din Țara Crișurilor, și nu numai, indiferent dacă munca noastră a fost într-un sat arhaic, tăiat printre coline, un orășel sau o urbe precum Oradea.

Într-un moment de pioasă amintire, le-am regretat pe cele cinci colege precum și pe profesorii noștri care au plecat pe drumul cel fără de întoarcere mai devreme decât ne-am fi așteptat. Poate că trăind într-o altă dimensiune a vieții, în galaxia dintre soare, lună și miliarde de stele, au fost și ei la întâlnirea noastră de suflet. Să înălțăm din când în când câte o duioasă rugă pentru odihna lor veșnică și să mulțumim că noi suntem aici, în picioare, lucizi la cei 70 de ani ai noștri!

Dacă acum 50 de ani coboram în halta numită „Tânăr Absolvent”, în urmă cu câțiva ani am ajuns în halta numită „Pensionar”. Să nu ne întristăm, chiar dacă în părul nostru se ceartă anotimpurile! Avem, sperăm, viața înainte și trebuie s-o privim cutezător pentru că fiecare vârstă are frumusețea ei.

Acum, la cei 70 de ani, ajunse soții, apoi mame și bunici, suntem recunoscătoare și propriilor copii și nepoți pentru că ne lărgesc orizontul existențial, având marea șansă de-a înfrunta timpul și după ce ne va cuprinde eternitatea. Dar… până la porțile cerului, sperăm că mai e timp și pentru o altă întâlnire a clasei noastre, la anul.

Prof. Florica ȚURCAȘ