Deși ce s-a întâmplat în Ucraina a șocat o lume întreagă, foarte puține au fost articolele care au făcut lumină în hățișul de informații, dezinformări și manipulări din perioada 2013 – 2016 în România. Printre acestea s-au remarcat articolele din Revista 22 și Contributors scrise de analistul Armand Goșu, adunate în cartea Euro-Falia, lansată și la Oradea, pe 3 noiembrie 2016.

Așa cum Armand Goșu explica la începutul lui noiembrie, la Oradea, România, ca țară din fostul spațiu sovietic, se află în situația incredibilă de a nu avea experți în acest domeniu. Asta a transformat-o într-o țintă facilă pentru propaganda rusească ajunsă, pervers, în țară prin intermediul presei rusofone de la Chișinău. Tot ce s-a întâmplat în perioada Euro-Maidanului, a anexării Crimeei și a războiului hibrid din Donețk, Lugansk și Donbass dovedesc acest lucru.

„Lipsa unei solide cunoașteri a realităților din spațiul ex-sovietic a facilitat, în momentul izbucnirii crizei din Ucriana, comentarii în mass-media românești, care reproduceau mai toate clișeele presei moscovite referitoare la Euro-Maidan, care ar fi fost creația unor forțe naționaliste și fasciste chiar, că Peninsula Crimeea este teritoriu sfânt al Rusiei, că statul Ucraina este o creație artificială – cu alte cuvinte, ar trebui să dispară, chiar că România ar putea să participe la împărțirea țării vecine, de la care să recupereze „teritorii istorice”. Opinia publică românească era ținta unui atac informațional, parte a „războiului hibrid”. Mesajul originar provenea din presa moscovită, tradus de presa de la Chișinău în limba română, de unde era preluat mecanic de mass-media bucureștene. Chiar dacă nu se poate vorbi de o campanie anti-ucraina, pro-rusească, în presa din România, dezbaterea publică, mai ales cea purtată la televiziuni, conținea elemente care distorsionau grav evenimentele de la Kiev”, susține Armand Goșu în cuvântul-înainte al cărții Euro-Falia.

De ce Ucraina nu este un stat artificial?

Pentru a înțelege de ce Ucraina nu este un stat artificial e nevoie de istorie.

„Două națiuni, ucraineană și rusă, își revendică prima formă statală, cea de la Kiev. Au existat două Rus’(-ii)? La Kiev, Rus’ este considerat un stat proto-ucrainean din care se alimentează mitologia statului separat de al celorlalți slavi estici. De fapt, statul se numea Rus’ și desemna un conglomerat etnic, din care mai târziu s-au format trei popoare, ucrainean, rus și bielorus. Manualele de istorie națională tipărite la Moscova și la Kiev încep cu lecția despre Rus’(-ia) Kieveană, pe care și-o revendică ambele națiuni. Spre deosebire de manualele rusești, care insistă pe unitatea Rus’(-iilor), cele ucrainene pun în lumină diferențele, episoadele conflictuale dintre cele trei popoare ale slavilor de Est, accentuând faptul că primul stat kievean a fost ucrainean.

Războaiele fratricide, luptele dintre cnezate au fost generate și de sistemul de succesiune politică. Conflictele nu pot ascunde unitatea acestui spațiu al slavilor de Est. Relativa omogenitate se datorează mai ales absenței frontierelor interne, care să împiedice deplasarea popoarelor și diseminarea influențelor culturale. Râul Nipru, cea mai importantă arteră comercială din Europa de Est, parte a drumului „de la varegi la greci“, a contribuit la unirea diferitelor triburi slave într-un singur stat. Creștinarea de la 988, în rit bizantin, ortodox a contribuit la unitatea slavilor de Est” se afirmă în carte (precizările din paranteze aparţin Redacţiei). În 1240 invazia mongolă marchează formal sfârșitul Rus’. Abia în jurul anului 1400, mitropolitul de Moscova, de origine etnică bulgară, Kiprian, articulează ideea că Moscova este succesoarea directă a Kievului. Nu doar Marele Cnezat al Moscovei pretindea statutul de succesor al Rus’(-iei) Kievene, ci și Polonia. Teritoriul pe care se află actuala Ucraină a fost stăpânit ani buni de Rusia, Polonia și Austria.

„Istoria ucrainenilor a intrat într-un ciclu dramatic odată cu izbucnirea, acum 100 de ani, a Primului Război Mondial. Împărțite între Rusia și Austro-Ungaria care s-au aflat în tabere opuse, provinciile ucrainene au fost teatru de război, suferind distrugeri materiale și pierderi umane considerabile. Odată cu revoluția din februarie 1917, care a marcat prăbușirea Imperiului rus, începe prima tentativă de formare a unui stat modern ucrainean, denumit Republica Populară Ucraineană. Fondatorii nu se gândeau la independență, ci la formarea unei federații cu noua Rusie, democratică. În iunie 1917, Kievul proclama autonomia și controlul asupra a 5 foste gubernii. Abia la 28 ianuarie 1918, după ce intrase de facto în stare de război cu Rusia bolșevică, Ucraina și-a declarat independența, controlând un teritoriu extins acum la 9 gubernii”, se mai afirmă în carte. Războiul Civil din Rusia bolșevică a lăsat o amprentă de neșters asupra Ucrainei. Din cele șapte milioane de pierderi umane înregistrate, mai mult de jumătate s-au produs pe teritoriul Ucrainei. Aici s-au răspândit cele mai înfiorătoare epidemii, aici violența împotriva populației civile n-a avut nicio limită. Cele aproape șapte decenii cât Ucraina s-a aflat în granițele Uniunii Sovietice au pus la grea încercare națiunea ucraineană. Foametea din Ucraina, 1932-1933, despre care istoricii ucraineni afirmă că a fost un genocid etnic, care a făcut milioane de victime, este de un deceniu motiv de dispută între Kiev și Moscova. Perestroika și glasnosti au oferit naționaliștilor ucraineni prilejul de a relua opera de redeșteptare națională, al cărei centru a devenit Galiția. La 1 decembrie 1991, peste 90% din ucraineni au votat la referendum pentru independența Ucrainei.

Crimeea, un teritoriu disputat de secole

În aprilie 2014 Armand Goșu reușea să demonteze o altă manipulare de proporții preluată „pe nemestecate” de presa românească, aceea că Peninsula Crimeea ar fi fost dintotdeauna a Rusiei și că încălcarea tratatelor internaționale ar fi fost un fel de „act de dreptate”.

„La mijlocul secolului al XIII-lea, Crimeea a fost cucerită de Batu han, iar mai târziu peninsula va fi inclusă în Hoarda de Aur. În contextul destrămării ei, la 1441, s-a constituit Hanatul Crimeei, cu capitala la Bağçasaray. Poporul tătar din Crimeea se formează din amestecul triburilor tătare cu populația locală, urmașii hunilor, khazarilor, pecenegilor, bulgarilor, grecilor. Hanatul Crimeei a gravitat pe orbita Stambulului, din 1475, când armatele otomane au ocupat teritoriile de pe litoral ce aparținuseră republicii Genova, și până la anexarea la Imperiul Rus, în 1783. Islamizarea tătarilor crimeeni s-a produs în secolele XIV-XV în rit sunit, de aici și toleranța față de comunitățile creștine care au continuat să trăiască în peninsulă.

La începutul sec. al XVI-lea, Hanatul Crimeei a pornit un lung șir de războaie împotriva Marelui cnezat al Moscovei, Regatului Poloniei, Marelui Ducat al Lituaniei. Tătarii crimeeni au fost spaima vecinilor pentru secole. În 1571, o oaste comandată de Devlet han a ars Moscova până la temelii, doar Kremlinul scăpând de furia tătarilor veniți să se răzbune pentru luarea Kazani, de pe Volga, de către Ivan cel Groaznic. Înfrângerea pe Prut (1711) a lui Petru cel Mare a amânat cu mai bine de o jumătate de veac ofensiva Rusiei în direcția Mării Negre.

După anexare, populația tătară a emigrat în valuri către Imperiul Otoman. Dacă la 1770 trăiau în peninsulă peste jumătate de milion de tătari, după 10 ani de ocupație rusească, recensământul din 1793 mai număra în Crimeea o populație de doar 127.800, dintre care 87% tătari. După Războiul din Crimeea, au emigrat alți 200.000 de tătari în Bulgaria, România și Imperiul Otoman. Astfel că orașele din peninsulă și-au schimbat dramatic structura etnică. În urma colonizărilor masive, marile orașe Simferopol, Sevastopol și Feodosia au devenit preponderent rusești. Războiul Civil a cuprins și peninsula și s-a încheiat cu preluarea Crimeei sub controlul bolșevicilor. În 1921 s-a înființat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeea în componența RSFS Ruse. Marea Teroare declanșată de Stalin în Uniunea Sovietică lovește în comunitatea tătarilor, a cărei intelighenție este lichidată în cea mai mare parte.

La debutul celui de-al Doilea Război Mondial, Crimeea avea - potrivit recensământului din 1939 - o populație de 218.000 de persoane, din care aproape 20% tătari.

Pe lângă toate aceste atrocități, rușii mai inventează una, pornind de la ocupația germană a Crimeei care a durat din noiembrie 1941 până în mai 1944. Și anume, colaboraționismul tătarilor cu armata germană. Se pot documenta detașamente tătare de autoapărare, circa 5.000 de oameni pe toată durata războiului, care au luptat împotriva partizanilor sovietici. Se trece însă cu vederea că în Armata Roșie, între 1941 și 1945, au luptat peste 35.000 de tătari crimeeni, alte câteva sute s-au alăturat partizanilor sovietici care au acționat împotriva ocupației germane. După alungarea trupelor germane și române din Crimeea, autoritățile sovietice au decis, la 11 mai 1944, deportarea crimeenilor, pe care i-au acuzat de colaborare în masă cu dușmanul. Acțiunea a început în dimineața de 18 mai și s-a soldat cu deportarea a 228.543 de persoane, dintre care 191.014 erau etnici tătari (peste 47.000 familii). Chiar și tătarii care s-au întors de pe front, la sfârșitul războiului, au fost deportați. În ciuda acestor evidențe, vreme de decenii, în opinia publică sovietică a domnit părerea că toți tătarii crimeeni au fost colaboratori ai naziștilor.

Pornind de la Tratatul de la Pereiaslav, semnat în 1654, încheiat între țar și cazacii zaporojeni, când granița de vest a Rusiei s-a mutat pe Nipru, fiind anexată o jumătate de Ucraină, Moscova a rămas nostalgică după Crimeea, condamnând actul din 1954, când Crimeea a fost făcută cadou RSS Ucrainene de către Nikita Hrușciov.