Etimologia sau studiul originii și evoluției cuvintelor este una dintre cele mai fascinante discipline filologice. Oamenii de știință susțin că cea mai bună definiție a unui lucru este etimologia lui. Definițiile etimologice au avantajul că trimit la sensul originar, primordial, genuin al termenilor, fără încărcături semantice sau interpretări ulterioare, uneori părtinitoare.

 

Aproape pe oricine ai intreba care este originea cuvântului Ardeal, ar răspunde fără ezitare că provine de la maghiarul Erdely (erdö - pădure), dar maghiarul Erdely, la rândul său, de unde derivă? Nu cumva au un etimon comun? În cele ce urmează, ne propunem, sine ira et studio (fără ură și părtinire), să demonstrăm cu argumente istorice și lingvistice originea cuvântului ARDEAL. Spuneam că majoritatea, fără motivații sofisticate, acceptă originea sa maghiară. Alții îl leagă de numele regelui gepid Ardaric, învingătorul hunilor (sec. V e.n.) ajunși până în Panonia și Transilvania, unde a colonizat Ardealul și Banatul, întârziind mult invazia slavilor. După trecerea slavilor pe la noi (sec. VI-VIII), apoi a ungurilor, care s-au stabilit în Panonia (sec. IX), organizarea administrativă și nomenclatura geografică a rămas în mare partea aceeași. Dovadă, denumirile de localități, râuri, provincii de origine latină, poate chiar indo-europeană, precum Ampoi, Mureș, Someș, Alba, Deva, Sarmisegetuza (de la Sarmis, sora zeului Apolo), Vulcan, Ardeal, Transilvania (de la lat. trans - peste, dincolo de și silva - pădure). Logic și cronologic, maghiarii au tradus latinescul silva prin  erdö - pădure, convenabil pentru asemănarea fonetică cu vechea denumire a Ardealului ca parte a Transilvaniei. Și astăzi, orașul Vulcan, al doilea ca mărime de pe malul drept al Jiului, după Petroșani, se găsește în Ardeal, de dincoace de pădurea Munților Apuseni. Teritoriul de dincolo de Carpați, intracarpatin, se numește Transilvania, veche provincie românească ca și Ardealul.

Unii etimologiști, nu puțini la număr, de partea cărora ne situăm și noi, derivă toponimicul Ardeal din mitologia, istoria, epopeile, literatura celor mai vechi culturi din Europa, greacă și latină. Miturile Greciei și Romei antice spun că Ardal era fiul zeului focului, Vulcan, și al Aglaiei. Această veche divinitate romană a fost identificată cu mult timp înainte cu Hephaistos, din mitologia greacă, zeul șchiop al focului și meșteșugurilor, care își avea reședința de predilecție pe Muntele Aetna din Sicilia. Se spune că Ardal ar fi rupt din pădurea (erdö) sau codrii de aici un ram din care va făuri primul fluier de lemn. Ardal a inventat apoi flautul.  Mai târziu, grecii l-au confundat cu Pan, zeul naturii, al pădurii și câmpiilor, care a perfecționat fluierul născocit de Ardal prin lipirea mai multor fluiere, unul de altul, obținând astfel un nou instrument muzical - naiul. Dintre instrumentele muzicale ale geto-dacilor, în munții Apuseni și Carpați, au rămas alături de fluier și flaut, naiul, buciumul și cimpoiul.

Istoricul și geograful latin Pausanias (sec. II e.n.), în Descrierea Eladei (II, 31,3) (foto 1), amintește că Ardal, fiul lui Vulcan, părăsindu-și vatra, pleacă peste Marea Marmara și Istros, cum era numită Dunărea de greci, cu ardalidele după el (zeițe însoțitoare), cărora le-a zidit un templu pe locul unde avea să se înalțe mai târziu Ilionul  (Troia). Se știe că în războiul cu Troia au participat, alături de greci, și triburi ilirice, dalmate, tracice, daco-getice, pe care Herodot în Istorii îi vedea ca pe "cei mai drepți dintre traci". Homer însuși în Iliada, prima mare epopee a omenirii, nu ezită să laude firea cumpătată a traco-geților, calitățile lor morale și fizice, vitejești. Pe scutul de aur și argint făurit de slăvitul șchiop Vulcan pentru Ahile, poetul surprinde și descrie vestitele Hore, șase la număr, fiice ale lui Zeus, care au dat numele dansului tradițional al românilor din toate timpurile și locurile  (Homer, Iliada, Cântul XVIII, versurile 578 - 593), încât am putea afirma împreună cu Eminescu că "Tot ce voi afla în Ardeal știu cu legături sanscrite" (Mss. 258. B.A.R.). Eminescu se referea inclusiv la originea sanscrită, cea mai veche limbă indo-europeană, a multor toponime românești, chiar dacă prin filiație latină. În Eneida, epopeea originii poporului roman, Vergilius, după modelul lui Homer, prezintă scutul lui Eneas în procesul de fabricație efectuat de zeul focului Vulcan (foto 2), părintele lui Ardal (Cartea a VIII-a, 35 și urm.).

În legătură cu trecutul stămoșilor noștri, a originii romane a limbii și poporului român, inclusiv a numelui de Ardeal s-au pronunțat nu numai istorici români (de la reprezentanții Școlii Ardelene la Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Mircea Eliade), dar și istoriografi maghiari sau de alte nații. Etnograful maghiar Paul Hunfalvy avea să scrie: "Strămoșii românilor de azi nu au încetat niciodată de la Traian să locuiască în fosta Dacie, adică în Transilvania, Moldova și Valahia" (Neuere Erscheinungen der rumänischen Geschichtsschreibung, Wien, 1886), iar mai cunoscutul și de mare notorietate Horváth Mihaly scria și el că "Transilvania era populată de români când ungurii și-au făcut apariția în Panonia" (Michael Horvath, Geschichte der Ungarn, Vol. I, 1851, p. 9,).

De altfel, încă din secolul XII, notarul anonim al regelui Bela al III-lea, într-un manuscris, Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor), fixează stabilirea ungurilor în Câmpia Panonică, pe cursul mijlociu al Dunării, în 899. Copia unui manuscris slavon, tot din secolul XII, Povestea vremurilor de demult, cunoscută și sub numele de Cronica lui Nestor, pe care personal am consultat-o la Muzeul Ermitage din Sankt Petersburg, relatează, printre altele, că ungurii, când au venit aici, au dat pe teritoriul de azi al Transilvaniei peste o populație de valahi și slavi, organizată după modelul voievodatelor și cnezatelor slave, cum a fost și acela a lui Menumorut, de la Biharia, de lângă Oradea.

În concluzie, lăsând la o parte orice protocronisme, de partea oricui, maghiare sau românești, nu încape nicio îndoială și documentele istorice dovedesc acest lucru, că după retragerea slavilor, care, contrar obiceiului, n-au reușit să schimbe numele Ardealului și Transilvaniei, vechi provincii daco-romane, după cum prin argumente istorice și lingvistice se poate demonstra că maghiarilor de mai târziu le-a convenit această denumire, fiindcă sugerea fonetic zona împădurită a Ardealului (erdö).