Această concluzie o degajă analiza abordării problemei salarizării bugetarilor din România. Libertatea de mișcare a permis românilor să-și compare munca și viața cu cea a oamenilor din Europa Occidentală și frustrarea a devenit de nesuportat. Această frustrare a golit țara de populația tânără. Situația este de-a dreptul tragică.

 

Pe de o parte trebuie crescute salariile, pe de altă parte nu sunt bani. Nu sunt bani pentru că guvernele și-au făcut „temele” și au distrus economia, în schimb vin cu două gogorițe. Una este cea a creșterii economice care nu se vede în buzunarele oamenilor. Nu are cum se vedea deoarece creșterea economică este falsă. Nu există creștere economică fără producție de bunuri. Împrumutul extern și creșterea consumului este o păcăleală cruntă. Pe de altă parte lucrează prea puțini, produc prea puține bunuri, pentru prea mulți flămânzi. Se invocă în mod jignitor lipsa de randament a muncitorilor români. Incorectitudinea constă în ocultarea realității. Este una să sapi un șanț cu hârlețul și lopata și este alta să îl sapi cu excavatorul. Lipsa de tehnologizare la zi a cioturilor economiei românești, rămase nedistruse, este cauza reală a nivelului randamentului scăzut, iar nu muncitorii. Problema fundamentală, singura care ne poate scoate din impas, care poate mări bugetul este creerea de locuri de muncă și tehnologizarea la zi. Abia apoi poți să împarți cu larghețe banii meritați bugetarilor. Aici însă intervine încă o problemă. Dacă deschizi ulciorul blestemat și eliberezi duhul necurat din el pierzi orice control. Absolut toți bugetarii sunt nemulțumiți de salarii. Dacă mărești salariul unei categorii sar toate categoriile ca arse. Instabilitatea socială se poate instala oricând. Singura soluție este abordarea sistematică a problemei. Întâi stabilești o scală de salarii în funcție de importanța socială a muncii, de durată, pregătirii, de responsabilitate etc... Apoi crești treptat, salariile tuturor, pas cu pas, în funcție de posibilitățile bugetare. Dar, pentru a începe elaborarea scalei de salarizare, care să fie supusă dezbaterii publice, este necesar și este moral să se publice pe categorii de bugetari salariile actuale și eventualele sporuri aferente ale tuturor bugetarilor. Este absolut necesar, pentru o liniște socială de durată, de acest lucru și de o dezbatere de durată, pentru ca în mintalul colectiv să se așeze convingerea unei corecte diferențieri de salarizare. Abia apoi, este recomandată creșterea pas cu pas a tuturor salariilor în tranșe pe care le permite bugetul, până la atingerea salariului din scala de salarizare propusă. Iar, această scală trebuie să aibă un conținut democrat, adică pentru un serviciu public nu este admisibil ca un om, indiferent de funcția pe care o ocupă, să câștige într-o lună mai mult decât cel mai umil funcționar (salariul minim) într-un an, adică cel mai mare salariu să fie de cel mult 12 ori mai mare decât cel mai mic salariu. Iar, ulterioarele creșteri să respecte această scală de la 1 la 12. Sigur că este greu să împaci pe toată lumea, dar altă modalitate decât o abordare sistematică nu există, iar odată elaborată ea poate fi optimizată și rafinată, dar o asemenea scală trebuie să fie ca o unitate de măsură a tuturor salariilor bugetare, și nu numai, ca o lege egală pentru toți. Actuala abordare pe bucăți, pe categorii de angajați, sau pe manifestări stradale, nu face decât să crească neliniștea, nemulțumirea și instabilitatea în societate, generează acel periculos „de ce lui și nu mie?”, „de ce lui și mie nu?” Oricum, actualul stadiu este grosolan de nedrept în remunerarea muncii. Astfel cea mai competentă, cea de supremă competență, cea de conducător de doctorat, este plătită mai prost decât cea mai necalificată muncă. Închipuiți-vă că un conducător de doctorat cel care trebuie să formeze cercetători este plătit cu 4,50 lei pe oră, iar munci inferioare mult, ca o competență științifică, sunt plătite cu 12.000 lei/ lună. De ce ne fug oamenii de valoare din țară?