Toți admitem că trăim într-o lume a interdependențelor. Receptăm această sintagmă nu numai la dimensiunea ei obișnuită, ci și în sfera relațiilor social-politice. Căci ce poate fi mai normal decât să acceptăm interdependența ca premiză a toleranței în orice dialog.

 

Ideea de interdependență nu este nouă. Încă de la începutul secolului al XVIII-lea, filosoful german G.W.F. Hegel emitea, desigur pe un plan mai larg, conceptul „sein fur Anders” (ființarea pentru altul), ceea ce însemna o implicare mai activă a individului sau grupului în „viața cetății”, cum spuneau grecii antici, adică în slujba intereselor sociale. Această implicare nu poate da roade, numai tolerând ascultarea și a altor idei, astfel ca sumum-ul acestora să conducă la progres. În aceeași ordine logică, gânditorul francez Maurice Duverger îndemna la „dialog și toleranță, prin respectarea fiecăruia de a-și exprima liber opiniile”, căci spunea el mai departe „democrația nu înseamnă debandadă, ci libertatea de a te disciplina tu însuți”.

Câtă actualitate au aceste idei în România de astăzi! Dar câți se apleacă, oare, asupra lor, în această lume a interdependențelor? Mai asistăm încă, din păcate, la defulări de tot felul, unii considerându-se deținătorii adevărului absolut, sfidând normalitatea. Recunoscând necesitatea dialogului social, inclusiv între partide, socotim că cel care este abilitat să poarte discuții trebuie să respecte cu strictețe principiile generale care guvernează acest dialog. Căci cel care îmbracă straiul obștesc se impune să uite de propria lui persoană. De aceea, el trebuie să fie bine pregătit și documentat. Un emisar bun este tot atât de important, pentru o cauză, ca un luptător încercat pe câmpul de luptă. Cel învestit să poarte dialog se impune să fie pătruns de idealul în care crede și să aibă puterea de a stârni interesul partenerului de discuție pentru convingerile sale. În același timp, ținuta morală și sufletescă înaltă trebuie să fie însoțitoare permanentă. Partenerul de dialog se impune să fie conciliant și răbdător, dar și exigent. Cel ce rabdă nu poate fi înfrânt cu ușurință, dimpotrivă, victoria va fi de partea lui. Să nu uităm dictonul după care „răbdarea este o floare ce nu crește în grădina oricui“. În același timp, nu este niciun secret să spunem că în dialog avem nevoie să învățăm chiar și din incisivitatea partenerului. Dar în anumite limite, căci această incisivitate poate degrada în necuviință, așa cum se întâmplă în ultimii ani, în viața social-politică din țara noastră. La rândul ei, paradoxal, această necuviință exacerbată naște teamă, neliniște, agitație, răbufnire din partea unor segmente ale populației. Se mizează probabil pe faptul că toate acestea la un loc, alternate cu promisiuni de tot felul, de cele mai multe ori nefondate sau ilogice, pot da rezultate neașteptate. Poate fi și asta o filosofie a gândirii social-politce din zilele noastre până la cele mai înalte niveluri.

Abordând problematica incisivității într-un dialog, credem că nu este necesar să răspundem cu aceeși monedă, deși trebuie spus că nici bunul simț exagerat nu dă rezultate. Oricâte sfaturi am da, nu-l putem învăța pe om să se comporte civilizat. Reușita în asemenea situații rezidă mai degrabă în fermitatea și dezinvoltura cu care oferim răspunsuri când o cere situația, ele putând fi chiar zeflemiste. Până la urmă, vorbele frumoase nu țin de foame. A fi și puțin „fanatic” în susținerea unei idei de adevăr și dreptate bine argumentate credem că nu-i niciun păcat. Așadar, este preferabil să spunem adevărul pe față, așa cum este el, decât să se mintă cu meșteșug, deși multe adevăruri se spun chiar și în glumă și au același efect.

Asistăm în prezent la prea multe tactici de acuzare în dialogul ce-l purtăm, ceea ce ne pune în postura de a fi mereu într-o poziție de apărare. Judecând puțin tactica partenerului de dialog, se pare că, până la urmă, este mai ușor să stai la pândă, să nu te implici în rezolvarea problemelor promise dificile cu care se confundă cetatea, iar în momentul oportun, ales cu migală, să ataci cu hotărâre. Această tactică se pare că dă roade până la cele mai înalte niveluri, dar oricum nu pe termen lung. Avem de-a face cu ceea ce se cheamă campanie permanentă, asistând la acuze grave pe orice temă minoră reală sau inventată. Activitatea unora se rezumă la fel de fel de întâlniri în țară și străinătate, plâng și deplâng situația „jalnică, disperată, dezastruoasă, moștenită” etc., etc., în care a ajuns țara, fără a pune un deget la zidirea ei. Bine spunea cineva că cel ce nu face nimic învață să facă rău.

Mai departe. Într-un dialog trebuie să știm să detestăm vanitatea și ambiția neargumentată sau chiar ridicolă a unor parteneri. Cel care are menirea să reprezinte un partid, de exemplu, în relațiile cu alte partide trebuie să fie înzestrat cu temperament echilibrat și puternic, pătruns de o vocație autentică a demnității permanente și a lucidității.

Desigur, într-un dialog se pot face și concesii de moment sau chiar pe termen lung. Dar niciodată nu vom acorda concesii de principiu care încalcă identitatea şi obiectivele fundamentale ale partidului. Orice compromis trebuie să fie în deplină concordanță cu conștiința datoriei de partid. Se cunoaște că, în sinea lui, compromisul nu este de lepădat, deși trebuie menționat că sensul pe care-l îmbracă uneori poate fi dăunător. De aceea, compromisul trebuie dublat de prudență, căci graba, ca și mânia, de altfel, sunt contrare unui dialog autentic și eficient. Practica multor echipe guvernamentale a demonstrat că avem datoria să fim mereu prudenți în orice act. S-a instalat la noi, din păcate, o suspiciune permanentă, ca să nu folosim o expresie mai dură, care aduce mult rău țării. Ca rațiune practică, fondată pe nevoia de prevedere, prudența aduce uneori foloase mai mari decât lupta deschisă, oarbă chiar, dacă ea este un fel de boală a acestei rațiuni practice. Nu în zadar se spune că „prudența este mama înțelepciunii.”

Ca ideal și misiune a oamenilor politici, dialogul trebuie să aibă atracție și valoare cu totul aparte, atribuindu-i și alte însușiri cum ar fi: cultură generală aleasă, politețe, abordare metodică a chestiunilor invocate, puterea judecății limpezi, flexibilitate asociată cu consecvență, putere de adaptare, tact, temperament, stăpânire de sine, rezistență fizică și, nu în ultimul rând, respect mutual. Să nu uităm că în orice relație respectul și încrederea reciprocă sunt o sursă a succesului. În general, relațiile dintre partide sunt o realitate a vremurilor de astăzi. Și dacă este așa, promovarea lor ca stil și metode de muncă trebuie să fie consemnate în strategii, programe politice, oferte electorale și nu invective. Comportamentele recente ale unor politicieni sunt exemple în acest sens. În fine, pe un plan mai larg, miza succesului României integrate în structurile Uniunii Europene este prea mare pentru a aborda orice viitor dialog într-o manieră civilizată, reală și constructivă în fața noilor probleme cu care se confruntă statele naționale: suveranitate, independență, unitate și indivizibilitate, așa cum se consemnează în legea supremă a țării, Constituția României. A venit momentul ca țara noastră să învețe din ultimele evenimente care s-au petrecut în Europa - Brexit și Turcia -, căci numai așa vom îndrăzni să credem în România.