Şedinţa Senatului Universităţii din Oradea de ieri, 28 noiembrie, a avut pe ordinea de zi o sesizare a lectorului Mihai Maci, care susţine că a trebuit să aştepte o lună pentru a i se elibera o adeverinţă de vechime, pentru că nu a vrut să o rezolve „cu pile” şi în care le ia apărarea studenţilor care au creat pagina de Facebook „Universitatea din Oradea”.

 

Devenit cunoscut pe plan naţional prin opiniile pertinente privitoare la învăţământul românesc, Mihai Maci continuă să pună degetul pe rană şi să arate problemele serioase cu care se confruntă Universitatea din Oradea în speranţa că cineva le va schimba. Ultima ispravă de acest fel este sesizarea făcută Senatului Universităţii din Oradea, discutată în şedinţa de luni, 28 noiembrie 2016.

 

Birocraţie ca-n Kafka

„Dat fiind că am fost invitat să ţin nişte ore la o altă universitate din ţară, am depus, la începutul anului universitar, cererea de a mi se ratifica - prin Senat - faptul că voi onora această invitaţie (după ce decanatul meu mi-a dat acordul şi mi-am adecvat programul de aşa manieră încât să pot ţine cursurile şi aici, şi acolo). Universitatea în cauză mi-a mai cerut să aduc şi o adeverinţă de vechime din partea Universităţii din Oradea. Pentru  aceasta,  m-am adresat Serviciului de Resurse Umane, care e abilitat să elibereze asemenea adeverinţe. Mi s-a răspuns că, întrucât e destinată altei universităţi, trebuie să aştept validarea cererii făcute Senatului. Am considerat că acest răspuns este îndreptăţit şi am aşteptat-o. Mi s-a explicat şi că există un interval de timp între Şedinţa de Senat şi postarea actelor pe site. A trecut şi acela. Am fost la preşedintele Senatului şi dânsul mi-a dat - imprimate - actele ce adevereau ratificarea cererii mele. Cu ele în mână am mers la Serviciul de Resurse Umane, unde uşa era închisă  (pe dinlăuntru), intrucât se lucra (poate mă înşel la număr) la „Legea 84” şi era anunţat un program fără măsură comună cu programul meu. Ulterior, doamna care coordonează acest Serviciu mi-a spus că ar fi trebuit să fiu anunţat - pe mail - care e numărul de telefon la care să mă adresez, dacă am probleme. Nu am primit niciun asemenea număr de telefon. În fine, după un alt timp, m-am prezentat la Serviciul de Resurse Umane, de astă dată deschis, şi am cerut să mi se elibereze respectiva adeverinţă. Am fost întrebat dacă s-a dat hotărârea de Senat. Am răspuns că da, nu o am la mine editată, dar e pe internet şi ştiu anexa. Mi s-a spus că trebuie să vin cu ea în mână. Am insistat şi s-a găsit pe site-ul Senatului, dar - mi s-a spus - trebuie să fac o cerere pentru a mi se elibera adeverinţa în cauză. Am întrebat dacă solicitarea mea, în persoană,  nu e suficientă. Mi s-a răspuns că nu şi trebuie să fac cererea şi, apoi, a doua zi o pot lua de la registratură. Toate acestea pentru o simplă adeverinţă de vechime! Peste o lună de zile, cinci paşi procedurali şi tot cinci drumuri în administraţie. Încă odată: pentru o simplă adeverinţă de vechime! Deranjată  de impacienţa mea, doamna care conduce Serviciul de Resurse Umane (îmi cer scuze, nu-i ştiu  numele) mi-a explicat că dânşii au foarte mult de lucru şi că- acestea sunt procedurile”, povesteşte Mihai Maci în sesizarea făcută Senatului.

Concluzia este împărţită în trei puncte axate pe ideea că modul în care sunt aplicate procedurile şi, mai ales, nevoia de a aplica proceduri în situaţiile simple reprezintă dovada unui management defectuos care, în loc să simplifice problemele cu care se confruntă oamenii, le complică inutil.

„Mi s-a întâmplat adesea să mi se spună - fie de către studenţi, fie de către  cunoscuţi, care au avut de-a face cu Universitatea din Oradea - că au nimerit în faţa unor uşi închise sau că au fost daţi afară de personalul ocupat cu treburi urgente. Pentru mulţi dintre cei care vin prima dată în această Universitate, tocmai acest personal le oferă prima imagine a ceea ce suntem noi. Dacă un cadru didactic trebuie să bată o lună de zile pentru o amărâtă  de adeverinţă - şi mereu cu sentimentul că derajează oameni foarte ocupaţi - e uşor să ne dăm seama cum sunt trataţi nişte copii de 18 ani şi părinţii lor veniţi din rural. Discursurile din Sala de Sporturi, în care diverşi oficiali se congratulează, reciproc, nu (mai) acoperă această tristă realitate”, spune Maci.

 

Cătuşe, Facebook şi imaginea UO

Rectorul Constantin Bungău, plimbat cu cătuşe pe mâini la DNA, nu a adus deficit de imagine mai mare Universităţii din Oradea decât nişte tineri care au făcut o pagină de facebook în care spun lucrurile care îi deranjează, cam aşa se poate interpreta cel de-al doilea punct din sesizarea făcută de Mihai Maci. Deşi nu o formulează în acest fel, lectorul spune: „Recent, nişte tineri, studenţi ai Universităţii noastre, au creat o pagină de Facebook (numită  chiar aşa: „Universitatea din Oradea”) pe care au postat diverse date legate de evenimente şi facilităţi oferite studenţilor acestei Universităţi. La scurt timp au primit o înştiinţare, din partea d-nei prorector Ligia Olivia Burtă, cum că această pagină nu are girul instituţional al Universităţii, că pentru a folosi numele Universităţii (inclusiv pentru promovarea acesteia!) e nevoie de acordul instituţiei (adică, explicit, al conducerii ei) şi li s-a cerut - imperativ - să schimbe titulatura paginii. Să fiu iertat, dar în acest caz eu, când mă duc în licee să vorbesc despre Universitate, mă aflu într-o flagrantă  încălcare a procedurilor: dat fiind că nu cer de fiecare dată – onest vorbind n-am cerut niciodată - acordul Universităţii! Bănuiesc că şi colegii mei sunt în aceeaşi situaţie; astfel că aceste lucruri pot fi luate în considerare de Senat şi - dacă nu respectăm procedura - ni se pot face imputări salariale atunci când mergem să promovăm Universitatea! În ce o priveşte pe d-na Burta, sper să nu comit o indiscreţie, dar cam cu o lună în urmă - într-un context  public, în care eram mai mulţi - ne explica de interesul „noii conduceri” pentru iniţiativa studenţilor şi pentru implicarea lor în viaţa Universităţii. Acum vedem cam care e interesul acesta: nişte tineri au făcut pro bono ceea ce ar fi trebuit să facă Universitatea (cu site-urile ei cu aer de „decor de doliu funerar” şi cu armata de TESA ce se plimbă la toate orele prin curţi), şi pentru că au făcut ceva realmente util au fost puşi la punct. Dar - lucru straniu - niciodată atunci când Universitatea s-a pomenit angrenată în penibile scandaluri publice, conducerea nu a protestat şi nu a disociat public imaginea instituţiei de cea a persoanelor care o dezonorau”, explică Mihai Maci.

În finalul sesizării, lectorul dă de înţeles că, în fapt, procedurile sunt doar „pentru căţei”, pentru că, dacă apelezi „la cine trebuie”, lucrurile se rezolvă mult mai repede.

„Această istorie îmi aminteşte de o alta, de pe vremuri: m-am oferit să ţin, gratuit, conferinţe publice în Universitate. Mi s-a răspuns că ideea e bună, dar Universitatea are o problemă: nu sunt săli... pentru că „acoperirea orarului” e maximală. Primăria mi-a oferit gratuit infrastructura ei pentru conferinţe. În calitatea mea de cadru universitar, tot spre Universitate m-am întors şi m-am adresat tot unei doamne prorector pentru a şti dacă pot să pun afişe cu conferinţele în curtea Universităţii. Şi mi s-a răspuns că da, dar cu o condiţie: să duc afişul cu două săptămâni înainte (!) pentru a fi studiat şi aprobat de conducere! Aşa e procedura. Atunci am mai fost şi la altcineva decât la doamna prorector în cauză şi mi s-a spus că nu e nicio problemă, le pot pune când vreau. Acum, după ce am protestat faţă de „procedură”, mi s-a spus că pot merge a doua zi la Registratură după adeverinţă, uitând a mi se mai solicita şi cererea scrisă. Aşa e cu „procedura” aceasta: dacă ridici tonul sau - şi mai bine - apelezi „la cine trebuie”, lucrurile redevin brusc mult mai simple şi mai umane. Mă întreb, totuşi, dacă nerespectând la literă procedura adeverinţa mea e valabilă sau va trebui să reiau întreg parcursul?”, se întreabă ironic Mihai Maci.