De ce pleacă tinerii din România?... Eu am găsit răspunsul într-o zi. Până atunci parcă mă plimbasem cu ochii închişi într-o rutină continuă. Proaspătă absolventă cu vise şi speranţe mari, traversam parcul. Pe o bancă, doi bătrânei se căzneau cu o discuţie despre iubirea de patrie şi despre golanii, mai bine zis tinerii din ziua de azi, care părăsesc România... "Copii ăştia nu-s obişnuiţi să îndure, prea repede renunţă la luptă şi iau drumul Occidentului, care se pare le-a luat minţile".... Îmi întorc uşor capul, şi, cu o mică ezitare, îmi continui drumul. E adevărat, aceste câteva cuvinte m-au mirat, având în vedere cercul în care ne învârtim: degradare morală, pesimism, hoţie, corupţie şi multe altele. Şi tocmai ei, bătrânii care sunt cei mai năpăstuiţi. Mulţi au o pensie care nu le permite nici măcar să-şi cumpere medicamente, iar fructele şi carnea au devenit pentru ei un lux. De fapt, majoritatea nu se preocupă să-şi poată îndeplini propriile dorinţe. Să fie doar lipsa de curaj? Nu ştiu sigur! Observ doar că fiecare zi e o continuă goană. O luptă pentru supravieţuire. A nu muri de foame, a putea plăti întreţinerea la timp sau a nu te trezi în stradă din cauza datoriilor constituie, astăzi, pentru "cei mulţi" fericirea supremă! Mă trezesc din visare în faţa semaforului. Trebuie să mai aştept puţin... ... De fapt, "zborul" tinerilor către meleaguri străine n-ar trebuie să mai şocheze. Tot mai mulţi oameni îşi încearcă "şansa" dincolo, chiar cu riscul de a fi exploataţi. Nimic nu-i mai sperie: nici mâncarea oribilă sau condiţiile de cazare sub orice critică, nici munca asiduă, uneori şi câte 14 ore pe zi. Pentru un trai cât de cât decent merită efortul. Poate fi undeva mai rău ca în România? Oriunde e mai bine. Umilinţa şi singurătatea într-o lume în care nimănui nu-i pasă de sufletul tău, nu mai contează. Măcar nu-s de-ai tăi! Şi-i suporţi mai uşor! Doar şi pentru faptul că nu eşti obligat să vezi în fiecare zi cum cei ce "vampiresc" oamenii de rând se lăfăiesc pe nedrept în maşini şi vile de miliarde, şi tot merită să mergi "dincolo". Şi cu cât sunt mai convinsă de cele zise, îmi amintesc situaţia mea de proaspăt absolvent care va rata interviul la un job dacă voi moţăi mult în faţa semaforului. Două minute de întârziere poate fi scuza perfectă pentru cine nu te are pe suflet.Traversez. Trebuie să ajung la timp. E a treia oară când patronul amână întâlnirea, de fiecare dată intervenind ceva "neaşteptat". Dacă nici acum nu "dau lovitura"..., nu are rost să mă gândesc la consecinţe. Aceste circumstanţe de mult şi-au depăşit stadiul de excepţii. Totuşi nu îmi pierd speranţa... "De ce pleacă în străinătate tinerii din ziua de azi?"- întrebarea îmi răsună în minte ca un ecou. Îmi inundă mintea; doar se spune că "nicăieri nu-i mai bine ca acasă", deşi..."ubi bene, ibi patria" (unde e bine, acolo e patria). Optând deci pentru ultima variantă, sau mai bine zis singura, susţin curajul acelora care au puterea să se desprindă din cuibul părintesc spre a-şi găsi fericirea. Nu e uşor. Să întâmpini o lume nouă. Diferită. Singur şi lipsit de experienţă... Dar e singura oportunitate să fi respectat pentru ceea ce eşti. Pentru ce ai realizat pe propriile forţe şi nu pentru contul din bancă sau "greutatea" cărţii de credit. Şi să nu-i "uităm" pe... hoţi. În România hoţia-i la loc de cinste. Fură săracul că fură de foame, dar fură şi bogatul. Există totuşi o diferenţă. Legea-i doar pentru săraci. Nu pentru cei care fură miliarde. "Ochiul critic" se va opri mai degrabă la sacul de cartofi furat din piaţă, pentru care nefericitul hoţ ghinionist va plăti cu ani grei de închisoare. La fiecare pas, ai toate "şansele" să te întâlneşti cu un criminal, un dement sau, în cel mai "bun" caz, un hoţ care va avea grijă să te lase fără urechi împreună cu cerceii mititei de aur, luxul pentru care ai muncit luni bune. Cui i-ar păsa că ţi s-a făcut o nedreptate! Indiferenţa este "calitatea" care îi "împodobeşte" pe cei care pot şi trebuie să facă ceva în acest sens. Nu-ţi poţi permite nici măcar să te îmbolnăveşti. Ai comite "neiertata" greşeală să întrerupi asistenta care tocmai îi povesteşte prietenei de ce Guadalupe s-a despărţit de Fernando... Nu poţi face aşa ceva! E prea de tot! Mai bine aştepţi câteva ore bune pe coridoare, schimbând din când în când pachetul de cafea dintr-o mână în cealaltă. Unde mai pui că trebuie să suporţi şi feţele palide, "zâmbetul" şi "amabilitatea" unor funcţionari publici... Şi atunci, mai are rost să ne întrebăm de ce tinerii vor ceva mai bun? Că vor să trăiască acolo unde nu birocraţia şi răutatea primează, ci respectul reciproc, dreptatea?! Unde există adevărata ierarhie, unde doar cei care merită ocupă locurile fruntaşe... Iar mă întrerupe ceva: ţârâitul telefonului nervos ce încearcă să facă remarcat faptul că sună de ceva timp. "Alo? Absolventa, şefa de promoţie de la Colegiul X ?" "Da". "Păi ştii, ne pare foarte rău, dar... postul a fost deja ocupat... nu sunt eu de vină... şi fiul omului de afaceri a terminat liceul... Vă avem în evidenţă... Poate altă dată... Are rost să ascult finalul? Privesc de la distanţă şi cu indiferenţă sediul firmei ce se ridică majestuos, impozant. Degeaba. Nu mă impresionează. Mă întorc fără să privesc în urmă. Fără nici o ezitare. De fapt, chiar mă bucur! Acum ştiu ce am de făcut! Semaforul se face verde... Acasă mă aşteaptă dosarul demult pregătit pentru obţinerea unei burse la o facultate din străinătate, în faţa căruia am ezitat de atâtea ori...