"De la Constantin cel Mare, puterea Bisericii asupra istoriei nu se exercită nici deasupra, nici înăuntru, ci se identifică cu structurile seculare ale lumii. Astfel, creştinismul feudal, burghez, proletar îşi pierde complet puterea de a restaura totul pe un plan superior... Biserica - mister dinamic - logodnică, aşteptându-şi Regele a devenit o societate religioasă, supusă legilor evoluţiei naturale. Urmările sunt dezastruoase. Templul a devenit o vastă campanie de asigurări pentru viaţa veşnică... credinţa creştină este prezentată ca o investiţie de viaţă sigură. În realitate, Evanghelia este, în mod funciar, inadaptabilă şi explozivă; ea pretinde o metamorfoză, o metanoia care sfărâmă nu doar formele istorice, ci istoria însăşi" - Paul Evdokimov - "Iubirea nebună a lui Dumnezeu" (VIII. Către Bisericile lui Hristos). Citind cutremurătoarele cuvinte de mai sus, realizăm crudul lor adevăr şi durerea faptului că, prin istoricizare, instituţionalizare, sociologizare, politizare, creştinismul şi-a trădat mesajul autentic de început al Împărăţiei Spiritului, Cerului. Ieşind din catacombele persecuţiilor, oficializându-se, s-a laicizat, cedând, parcă, ispitei "facă-se voia Ta, precum pe Pământ aşa şi în Cer". L-a trădat pe Hristos Domnul. Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de interzicere a angajării preoţilor în politică, faţă de cele de mai sus, mi s-a părut nu numai conformă canoanelor, Scripturilor, vocilor creştinilor arzând de dorul mântuirii, legării unor răni mai vechi şi mai noi provocate obrazului Bisericii creştine de amestecul fiilor ei cu lucrările fiilor veacului, ci şi ca revenire la destinul, menirea, rostul Trupului tainic al lui Hristos. Cum nu toţi preoţii au înţeles la fel hotărârea sinodală şi cum sunt şi voci care clamează iritate privarea noastră de anumite drepturi (vezi "Crişana" 14-15 februarie 2004 - "De ce să fugă preoţii de politică precum dracul de tămâie"), voi prezenta mai jos: a) Argumente revelate şi nerevelate pentru o dreaptă socotinţă a problematicii preoţii şi politica; b) Responsabilitatea celui care se vrea formator de opinie. Probitate şi impostură. Ad. a). Încă înainte de începerea propovăduirii mântuitoare, Iisus este ispitit în pustie - Mt. 4, 1 - 10. Este un cutremurător moment din viaţa Mântuitorului. Cunoaştem evenimentul. Iisus refuză supunerea omului prin a-l hrăni cu pâine prefăcută minunat din pietre, în favoarea pâinii cereşti - cuvântul lui Dumnezeu; refuză provocarea minţii de a-l ispiti pe Dumnezeu aruncându-se de pe aripa templului, încredinţat că-l iubeşte fiinţial pe Tatăl, nu pentru minunea pe care ar face-o nezdrobindu-şi piciorul de piatră; în fine şi mai ales, refuză toată slava şi bogăţia lumii. Nu-i sunt dragi, nu-şi poate lipi sufletul de ele, nu-l poate amăgi istoria trecătoare a lumii. Nu-şi face dumnezei din cele pământene, nu poate sluji nici nu se poate închina decât Domnului Dumnezeu. Nu e spaţiu aici pentru exegeze, dar se impun câteva întrebări. De ce n-a acceptat Hristos împărăţia lumii? De ce va fi zis "Împărăţia mea nu-i din lumea aceasta"; "căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui..."; "voi nu sunteţi din lume... dacă aţi fi din lume, lumea v-ar iubi". Împlinirea destinului omului şi Cosmosului este parusială. Iisus va trebui "să iasă din agonie" (B. Pascal), să ucidă istoria şi să proclame eshatonul, Împărăţia Duhului. Atunci "împărăţia Cezarului" va dispărea etc. Dostoievski revarsă în vorbele şi de pe buzele Marelui Inchizitor întreaga duşmănie şi ură împotriva lui Iisus, care vine să strice "rânduiala aşa cum a vrut-o omul". Într-o scurtă relatare: după secole de la propovăduirea Sa mântuitoare, Hristos reapare într-un oraş hispanic, condus cu mână de fier, printr-o zisă teocratică orânduire, de către inchizitorii iezuiţi. Se pregătea arderea pe rug a unor eretici. Închipuiţi-vă grozăvenia schimonosirii a ceea ce Domnul Hristos lăsase lumii şi a ceea ce realizase omul. El, ce-şi dăduse viaţa pentru tot sufletul şi a lăsat porunca iubirii chiar pentru vrăşmaş, cu măsura nu a omenescului "iubeşte... ca pe tine însuţi", ca dumnezeiescului "precum şi Eu v-am iubit pre voi" (corecţie făcută de Răzvan Codrescu lui Nae Ionescu în "Recurs la Ortodoxie"), să-şi vadă legea condamnând la moarte. Din mesajul Lui sfânt, prin pervertire omenească au curs cruciade, s-au justificat crime, exigentul şi reformistul Calvin teoretizează, în scris, "temeinicia" arderii pe rug a unui fost prieten, considerat eretic... O lume pulsând de mireasma Duhului Cerului, vestită de Hristos, întoarsă pe dos după meschine interese pământeşti. Marele inchizitor îl întâmpină. Alături de o muţenie dumnezeiască se desfăşoară un monolog de apocalipsă omenească. E un text din "Fraţii Karamazov" - Legenda Marelui Inchizitor - absolut obligatoriu de parcurs pentru cel care vrea să se pronunţe în materie. Reproducem, în parafrază. De ce ai venit? Nu ştii că însuţi ai spus că nu se mai poate spune nimic în afara cuvântului Tău? Am zidit o lume după spusele Tale. Ai venit să ne încurci? De ce ai refuzat cele trei oferte: pâinea, minunea şi puterea? Ai vrut nu om superb, ca Tine? Responsabil şi mândru în libertatea sa? Noi le-am asigurat pâinea şi şi-au depus libertatea la picioarele noastre. E prea grea povară pentru ei. Ce te faci cu micul număr care te urmează? În urma noastră curg cohortele ce se vor minţite. Nici nu te iubim. Noi nu suntem cu tine, ci cu el. Cu "înfricoşatul şi preaiscusitul duh, duhul nimicniciei şi al nefiinţei... mâine, vei fi ars pe rug". Iisus s-a aplecat şi l-a săturat pe frunte. Am uitat oare că suntem dintre cei care lucrăm cu "fundamentele spirituale ale vieţii" - V. Soloviov. Sau ar trebui să lucrăm. Nu avem cum circumscrie decât prin ignoranţă şi trădare împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ. Zice Soloviov: "În Occidentul creştin, Biserica a năzuit, uneori, să se încarneze în forme statale; în Orientul creştin, din contră, autoritatea statală concentra în mâinile ei conducerea supremă, nu numai lumească, ci adeseori şi pe cea bisericească". Sau, după formula lui N. Berdiaev "cezaro-papism şi papo-cezarism". Ce a urmat? Din secolul XVII până în XXI: Renaşterea formelor păgâne; Raţionalismul ateu; Iluminismul deificând omul; Reforma exaltând individualismul egoist; Idealismul dumnezeilor idee; Marxismul dumnezeului proletariat; Capitalismul şi liberalismul omului-marfă; Socialismul egalitarist şi ateu; Comunismul utopic, botezat minciuna instituţionalizată. Şi peste toate tronând trufaş înspăimântătorul şi atât de pământescul ANTIHRIST. Ad. b). Ca lider de opinie, cu care mă îndemnaţi să votez, părinte coleg? Dintre liderii politici (căci fără partid, să fim serioşi, nu este politician azi; ba, pardon, nici chiar cu partid) care ar trage nădejde să înceapă campania politică cu renaşterea, recreştinarea românului în Duhul lui Hristos, temei pentru a crede că preţuieşte mai mult sufletul decât banul. Că stă biserica în fruntea opţiunilor bieţilor români? Asta nu pentru vrednicia noastră de preoţi, ci pentru că e locul de refugiu lăsat de Dumnezeu pentru atâtea nevoinţe şi dezamăgiri. Ziceţi că s-ar marginaliza Biserica şi preoţii fără politică manifestă? Nu-i sătulă românitatea de politici şi politruci? Să-i luăm şi oaza de refugiu în care mai speră şi crede? Că noi, preoţii primari, miniştri, senatori şi altele, am putea urmări mai bine interesele Bisericii? Utopii derulate de mii de ani şi rămase în acelaşi stadiu. Cu excepţia buzunarelor politice personale. Mai spre final, ca formator de opinie şi cleric ortodox, e destul de greu să combaţi un Sfânt Sinod, fără argumente de fond, de natură teologică şi de anvergură culturală. E greu să-l convingeţi pe un traducător al Bibliei, poet, cărturar şi mare conştiinţă ierarhică, precum Î.P.S. Bartolomeu Anania cu "versuri ce nimic nu au a spune". Ba care a şi gustat din "binefacerile" politichiei câţiva ani de temniţă. Greu e şi a nu recunoaşte că "martirii" poporului nostru, "sângele vărsat", cum ziceţi, nu sunt cei mai mulţi, în cea mai mare măsură, opera mâinilor fraţilor de neam, trădători şi ucigaşi. După cum e ruşinos să constaţi că, azi, cei puţini scăpaţi de temniţele prigoanei încă plâng, aşteptând judecata lui Dumnezeu. Iar torţionarii îi conduc, râzând în barbă şi schilodind în continuare dreptatea şi adevărul prin POLITICI diabolice, ce fac albul negru şi lumina întuneric. În toate aceste grozăvii, ce rol au avut şi au, părinte, politicile şi ce rol, urmarea cuvântului credinţei, frica de Dumnezeu ca început al înţelepciunii. Şi atunci, de ce tânjim să lucrăm într-un ogor sterp, când avem la îndemână grădina raiului. La fel de greu e să fii creditat, atunci când foloseşti un limbaj cu carenţe logice ("politica - preotului - trebuie să fie creştinească şi românească şi în acelaşi timp şi exclusivistă, sub ambele aspecte"). Ne amintiţi de "Academia Caţavencu" şi de rubrica "Bula săptămânii". Iar formulările gen "tăria neamului în faţa atâtor atacuri din afară sau dinăuntru" ne aminteşte de vremea când, în tăcere şi singurătate, tare am fi vrut să vină odată americanii să ne cotropească. Că noi ne-am cotropit destul. Cât despre caragialeştile "de două mii de ani neamul nostru s-a identificat cu totul cu adevărata învăţătură de credinţă şi morală creştină; sângele (preoţilor) neamului nostru pentru binele poporului", mare minune cum de s-au pripăşit prin acest neam atâţia tâlhari, criminali, violatori, trândavi şi alte specimene în curs de înmulţire. Precizăm: citările de mai sus nu sunt din "Vocea patriotului naţionale". Mai ziceţi că Sfântul Sinod ne siluieşte libertarea şi clamaţi libertatea lui Adam, dată de Dumnezeu. Dar ce e, părinte, libertatea care înfundă în moarte. Adam a ales libertatea? Ori, altfel, există libertate în afara celeia în Dumnezeul făcut om? Credeţi că există alt adevăr decât Iisus Hristos sau că afirmaţia "veţi cunoaşte Adevărul şi veţi fi liberi" cuprinde şi vreo platformă politică? Sau altă cale? Sau altă viaţă? "Omenesc, prea omenesc" ar zice Fr. Nietzsche. Doar un ultim mic adevăr. Dacă noi, preoţii lui Hristos, nu ne-am îngâmfa cu "studii teologice vrednice şi de alte locuri şi funcţii", am avea vreme să punem inima pe Sfânta Scriptură şi mintea pe unele cărţi fondatoare. Acolo l-am întâlni pe Hristos. Am deveni şi noi, prin harul dragostei Lui, torţe care să aprindă lumea păcatului. Şi-l împreună ardere s-ar alege aurul eternităţii ce va să vie. Amin! MARAN ATHA! VINO DOAMNE IISUSE! Nu că am dori într-atât sfârşitul istoriei. Pentru el nu suntem pregătiţi. Sfârşitul politichiei, DA. Că ne arde ca pe rug.