Aducerea la cunoştinţă a mobilizării armatei s-a făcut „prin trâmbiţări de goarne, sunete de clopote şi bătăi de tobe”, veste primită cu muzică într-un avânt aprig pentru dezrobirea fraţilor de peste Carpaţi.

 

Cu acest prilej regele Ferdinand I a adresat o proclamaţie către ţară prin care îndemna la aprigă luptă pentru înfăptuirea operei începută de Mihai Viteazul, pentru unirea românilor de dincolo şi de dincoace de Carpaţi:

„ROMÂNI! Războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pentru viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze Statul Român prin unirea Principatelor, prin războiul independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea Românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor.

De noi atârnă azi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul lui de veci. În noi, în virtuţile, în vitejia noastră stă putinţa de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită şi liberă, de la Tisa până la Mare să propăşească în pace, potrivit destinelor şi aspiraţiunilor gintei noastre.

ROMÂNI! Însufleţiţi de datoria sfântă ce vi se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen război pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credinţă nemăsurată în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!”

Deşi România a mobilizat un efectiv deosebit de mare, dotarea şi calitatea armamentului a fost sub necesar. Înainte de război a fost adoptată politica păguboasă, sub lozinca că „românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă”, şi apoi lumea politică, între euforie şi panică, între interese şi discursuri patriotarde, a uitat de înfrângerile din campaniile 1916-1917 şi şi-a asumat doar idealul: Unirea cea Mare.

Până la atingerea scopului, grozăvia războiului a cunoscut, pentru România, mai multe etape. Campania din 1916 a început cu ofensiva generală în Transilvania, pe baza planului operaţional „Ipoteza Z”, concomitent cu acoperirea pe frontiera de sud. Acest plan definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro‑ungară”. Planul prevede desfășurarea de către Armata Românei de operații militare pe două fronturi astfel: o ofensivă strategică în Transilvania, pe frontul de nord și nord-vest și defensiva strategică pe frontul de sud. Premisele fundamentale pe care s-a întemeiat această decizie au fost că: printr-o ofensivă viguroasă armata română va respinge forțele austro-ungare din Transilvania, înainte ca Puterile Centrale să poată aduce pe acest front efective noi, precum și că trupele germano-bulgare de la sud de Dunăre nu aveau capacitatea de a duce o operație militară de anvergură, care să pună în pericol acțiunile de pe frontul din Transilvania. Pe frontul din Transilvania acțiunile militare ofensive urmau să se desfășoare în trei etape și erau prevăzute să dureze 30 de zile de la începerea mobilizării, moment în care forțele române trebuiau să atingă aliniamentul Ciucea-Caransebeş în vederea angajării unei bătălii generale cu inamicul în Câmpia Tisei.

În conformitate cu prevederile acestui plan, în momentul declarării mobilizării se înființau patru armate: Armata 1 (gral. Ioan Culcer), Armata 2 (gral. Alexandru Averescu), Armata 3 (gral. Mihail Aslan) și Armata de Nord (gral. Constantin Prezan), prin transformarea corpurilor de armată existente. Forțele angajate au fost următoarele: 576.408 militari în unitățile combatante din care 420.324 pe frontul din Transilvania (Armatele 1,2 și de Nord), 145.430 militari pe frontul de sud (Armata 3) și 51.165 militari (Corpul 5 Armată și artileria grea) rezerva la dispoziția Marelui Cartier General. Acestora li se adăugau alți 257.193 de militari în partea sedentară. Totalul efectivelor mobilizate: 658.088 oameni, la care s-a mai adăugat încă 420.870 oameni disponibili.

Planul de campanie al armatelor puterilor centrale, elaborat la 16/29 iulie 1916 de generalii Eric von Falkenhayn, Conrad von Hotzendorf şi locotenent-colonelul P. Gancev, a fost ulterior însuşit şi semnat şi de generalul turc Enver paşa şi prevedea ca, în prima etapă, forţele din Transilvania să întârzie ofensiva română şi să le oprească pe cursul Mureşului până la Dunăre, iar armata bulgaro-turco-germană să pornească concomitent ofensiva dinspre sud. În faza a doua, trupele austro - ungare şi germane să treacă la ofensivă simultan, cu forţarea Dunării, pentru a determina capitularea României. Pentru a-şi duce la îndeplinire planul, Puterile Centrale au concentrat trupe de elită în Transilvania, în valoare de 50,5 batalioane de infanterie, 25 de baterii de artilerie, 9 escadroane de cavalerie, 1 tren blindat şi 81 de posturi de jandarmi. Acestora li s-a adăugat alte 86 de batalioane de infanterie, 23 de escadroane, 76 de baterii de artilerie şi flotila de Dunăre, deci un raport de forţe generale de 3,6 la 1 în favoarea trupelor române. Trupele erau formate iniţial din Armata 1 austro-ungară, comandată de generalul Arthur Arz von Straussenburg, care forma cu Armata  a-7-a grupul arhiducelui moştenitor Carol. Forţele au fost împărţite pe sectoare, mai tari pe direcţia trecătorilor. Forţele combatante din Bulgaria de nord au fost subordonate feldmareşalului August von Mackensen, cu Armata 3 bulgară formată din 62 batalioane, 23 escadroane, 55 baterii.

Din analiza raportului de forţe se poate observa o superioritate corespunzătoare în efective pe frontul de nord şi un raport corespunzător pe frontul de sud, favorabil armatei române. Pe frontul din Transilvania acel raport favorabil a fost în scurt timp anihilat prin concentrare de noi forţe de către inamic. Acţiunile ofensive impetuoase au fost duse într-un ritm de circa 13/20km pe zi. Lipsa rezervelor a încetinit ritmul

Pentru realizarea surprinderii în prima fază operaţiile armatei române trebuiau să fie duse într-un ritm susţinut, chiar din noaptea precedent mobilizării. Ofensiva era asigurată şi susţinută de forţele aflate pe frontieră, în acoperire încă din timp de pace. Planul strategic al campaniei din 1916 depăşea concepţia epocii de ducere a războiului, prin repartiţia de forţe sensibil egale celor trei armate de pe frontul ofensiv din Transilvania, cu posibilităţi de manevră pe la flancuri, concomitant cu apărarea Dunării şi a Dobrogei.

Planul de campanile inamic prevedea o ofensivă general spre nordul Dobrogei pentru întoarcerea armatei şi scoaterea definitivă din război a României. Gruparea bulgaro-turco-germană comandată de feldmareşalul von Mackensen avea, în cele două grupări, de est şi de vest, 96 Bataloioane, 29 escadroane de cavalerie, 74 baterii de artilerie şi 19 baterii de artilerie grea.

 

Dezastrul de la Turtucaia

 

Planul de campanie prevedea ca pe frontul de sud Armata a 3-a să ducă o operație defensivă strategică. Inițial forțele Armatei 3, comandant al gral. de divizie Mihail Aslan, urmau să asigure acoperirea frontierei sudice de la Calafat la Marea Neagră urmând ca ulterior, după sosirea Corpului 47 Armată rus să desfășoare o operație ofensivă limitată în vederea scurtării liniei frontului pe linia Rusciuc - Șumla - Varna. Obiectivul acestor două operații era acela de a asigura libertatea de acțiune a forțelor principale ale Armatei României care operau în Transilvania.

La Armata 3, comanda diviziilor era asigurată de: gral. de brigadă Constantin Teodorescu - Divizia 17 (Turtucaia), gral. de brigadă Ioan Basarabescu - Divizia 9 (Silistra), gral. de brigadă Nicolae Arghirescu - Divizia 19 (Cernavodă), contraamiral Nicolae Negrescu - Flotila de Dunăre total de 142.523 de oameni, ocupa dispozitiv de luptă de-a lungul frontierei, astfel:

  • Grupul de Vest, dispus în Oltenia, format din Divizia 20 Infanterie cu un efectiv de 19.864 de oameni;
  • Grupul Central, dispus înte Olt și Argeș, format din Diviziile 16, 18 Infanterie și 1 Cavalerie și Brigada 2 Călărași, cu un efectiv de 50.846 de oameni;
  • Grupul de Est, dispus înte Argeș și Marea Neagră, format din Diviziile 17 (Zona Fortificată Turtucaia), 9 (Zona Fortificată Silistra) și 19 (Zona Fortificată Cernavodă) Infanterie și 1 Cavalerie și Brigada 5 Călărași, cu un efectiv de 71.813 de oameni.

 

Totodată, trupele române din Dobrogea urmau să fie sprijinite de Corpul 47 Armată rus (comandant – gral. A.M. Zaloncicovski), format din o divizie de infanterie și o divizie de cavalerie rusești și Divizia sârbă, cu un efectiv total de circa 30.000 de oameni. Concentrarea trupelor rusești s-a realizat în raionul Medgidia-Peștera, însă cu întârziere, abia la 1 septembrie 1916. De reţinut că de pe frontal Armatei 3 s-au luat pentru sprijinirea ofensivei din trecători 3 divizii. Astfel armata de Dobrogea, după opinia feldmareşalului Mackensen, „se prezintă în condiţii de vădită inferioritate”.

Modul de organizarea acțiunilor de apărare a Turtucaiei a reprezentat o eroare majoră de planificare a Marelui Cartier General. Această eroare a făcut ca o înfrângere tactică minoră să aibă implicații strategice majore asupra armatei și a întregii populații a țării. Generalul Averescu se întreba retoric: „Cine este autorul ideii ca să avem la Turtucaia, un cap de pod? Ce avem de apărat la Turtucaia?! Faimosul cap de pod fără pod! Cine a fost inconștientul care a legat de un punct fără însemnătate - cărui îi lipsea partea esențială, podul - soarta a 33.000 de oameni și reputația noastră militară?!”

Bătălia de la Turtucaia s-a desfășurat între 1-6 septembrie 1916. Pe 2 septembrie, forțele bulgaro-germane (foto) aflate sub comanda feldm. Mackensen au început să atace pozițiile Armatei României din zona fortificată Turtucaia. Capul de pod era apărat de trupele Diviziei 17 Infanterie sub conducerea gral. Constantin Teodorescu și formate preponderent din rezerviști. Din cauza în principal a modului defectuos de exercitare a actului de comandă de către conducerea militară superioară a armatei (șeful Marelui Cartier General, comandantul Armatei 3, comandanții Divizilor 17, 9 și 19 Infanterie), după numai cinci zile de lupte, trupele bulgaro-germane ocupă Turtucaia. Pierderile suferite de armata română au fost foarte mari: 160 ofițeri și circa 6.000 trupe și grade inferioare, morți și răniți, plus 480 de ofițeri și circa 28.000 de alți militari luați prizonieri. Din capul de pod de la Turtucaia au reușit să se salveze circa 2.000 de militari care au fost evacuați peste Dunăre de vasele Flotilei de Dunăre și alți circa 3.500 care s-au retras în debandadă spre Silistra.