Ziua de 24 februarie - când biserica ortodoxă sărbătoreşte Aflarea Capului Sfântului Ioan - este consemnată în calendarul popular ca Ziua îndrăgostiţilor (Dragobete), cunoscută fiind şi sub denumirea de Cap de primăvară. Înainte, când sărbătoarea îşi avea manifestarea din plin, era ţinută la date variabile (24-28 februarie, 1 şi 25 martie), în diferite zone ale ţării. Un veritabil Cupidon al românilor În societatea tradiţională românească, Dragobete, fiul Dochiei, era considerat a fi o divinitate mitologică (ale cărei rădăcini pornesc încă din neolitic), patron al tinerilor îndrăgostiţi, asemuit cu zeităţile dragostei de la vechii greci şi romani (Eros şi Cupidon). Se spune că, în această zi, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în ziua de Dragobete rămâneau fără pui până în aceeaşi zi a anului viitor. Asemănător zburătoarelor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. "Dragobetele sărută fetele!" Zeul dragostei este imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale, dar curate, al dragostei fireşti la oameni, dar şi la animale. Drept dovadă sunt ritualurie străvechi atestate la tracii din nordul Dunării şi la cei din sudul fluviului cu acelaşi nume, rituri cum ar fi cel al înfrăţirii dintre băieţi şi al însurăţirii dintre fete, obiceiuri care sunt prezente până în secolul trecut în ceremonialul Dragobetelui: înconjuraţi de ceata lor, flăcăii şi fetele îşi crestau braţul stâng în formă de cruce, suprapunându-şi apoi tăieturile, gest ce era urmat de "gustarea" sângelui unul de la celălalt, devenind asftel fraţi, respectiv surori de cruce. Se mai spune că de Dragobete, băieţii şi fetele îşi pun straie de sărbătoare şi chiuind şi zbenguindu-se, se duc în pădure pentru a culege ghiocei, micşunele sau albăstrele, iar când ceasurile se apropie de ora prânzului, coboară în goană spre sat, fiecare flăcău fugărindu-şi aleasa, pe care, dacă o va prinde, îi poate fura o sărutare în văzul lumii, sărutul fiind considerat ca o logodnă pe un an de zile. "Dragobetele sărută fetele!" a devenit, tot mai mult, o zicală de necombătut. Substituit cu Sfântul Valentin Tradiţia mai spune că, în această zi, oamenii îşi întrerupeau toate muncile, curăţându-şi şi aranjându-şi însă casa, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci însoţit de aşa-numitele zâne Dragostele, ce le şopteau vorbe de amor îndrăgostiţilor. Din păcate, pentru cei mai mulţi dintre români, ziua de Dragobete şi-a pierdut semnificaţia, această sărbătoare a iubirii autohtone fiind subminată de cei care vor s-o substituie cu Sfântul Valentin, un străin, în fond, al credinţelor noastre populare. Ar fi bine, aşadar, să reînnoim această veche tradiţie...