Experienţa anilor de odinioară a dovedit, în mod cert, că montarea parazăpezilor iarna, pe terenuri deschise, de-a lungul şoselelor sau a căilor ferate, au fost măsuri eficiente de oprire a zăpezilor spulberate de viscole. Ele se foloseau şi ca măsuri agrotehnice de reţinere uniformă a zăpezilor pe semănături. Administraţia drumurilor şi podurilor, precum şi CFR-ul, în perioada pregătirilor pentru iarnă, aveau în vedere ca aceste grilaje metalice să fie instalate peste tot unde era necesar şi se păstrau de la un an la celălalt. Din păcate, aceste parazăpezi nu mai sunt acum la modă, sunt considerate mai degrabă de domeniul trecutului, în vreme ce în localităţile Vadu Crişului şi Oradea, pe traseul Săcueni, Şilindru sau înspre Salonta ele erau de un mare folos. Astăzi, se apelează la măsuri de deszăpezire cu utilaje ce implică eforturi umane serioase şi costuri imense, după ce drumurile sunt deja troienite. Este adevărat că fără bani nu se pot confecţiona parazăpezile şi nici nu se pot planta perdele de protecţie. Dar sunt mai grele pierderile de vieţi omeneşti sau periclitarea sănătăţii celor blocaţi de viscole pe şosele şi căi ferate, în fiecare an. Meritele pentru aplicarea măsurilor de stăvilire a zăpezilor aparţin celui care, pe drept cuvânt, este considerat părintele agriculturii moderne româneşti, Ion Ionescu de la Brad, care afirma că măsura este nu numai de sporire a recoltelor, dar şi un deziderat naţional. Au fost şi alte personalităţi care au susţinut ideea contracarării înzăpezirilor şi a combaterii eroziunii solului prin perdele naturale de protecţie. Agronomii din generaţiile mai vechi îşi aduc aminte de Complexul de măsuri Dokuceaev-Kostâcev, Wiliams, din anii 1965-1967, care propunea plantaţii de salcâmi în locuri bântuite de viscole. Ideile acestea au fost aruncate la coş, rămânând doar ca amintiri din manualele vechi de pregătire a specialiştilor în domeniu. Iar generaţiile actuale se luptă cu intemperiile dezlănţuite în voia lor...